Padurea spanzuratilor - Cartea intai - 01
de Liviu Rebreanu
In amintirea fratelui meu Emil,
executat de austro-ungari, pe frontul
romanesc, in anul 1917
1.
Sub cerul cenusiu de toamna ca un clopot urias de sticla aburita, spanzuratoarea noua si sfidatoare, infipta la marginea satului, intindea bratul cu streangul spre campia neagra, intepata ici-colo cu arbori aramii. Supravegheati de un caporal scund, negricios, si ajutati de un taran cu fata paroasa si rosie, doi soldati batrani sapau groapa, scuipandu-si des in palme si hacaind a osteneala dupa fiecare lovitura de tarnacop. Din rana pamantului groparii zvarleau lut galben, lipicios...
Caporalul isi rasucea mustatile si se uita mereu imprejur, cercetator si cu dispret. Privelistea il supara, desi cauta sa nu-si dea pe fata nemultumirea. in dreapta era cimitirul militar, inconjurat cu sarma ghimpata, cu mormintele asezate ca la parada, cu crucile albe, proaspete, uniforme. in stanga, la cativa pasi, incepea cimitirul satului, ingradit cu spini, cu cruci rupte, putrezite, rare, fara poarta, ca si cum de multa vreme nici un mort n-ar mai fi intrat acolo si nici n-ar mai vrea sa intre nimeni...
Satul Zirin, cartierul diviziei de infanterie, se ascundea sub o panza de fum si de pacla, din care de-abia scoteau capetele, sfioase si rasfirate varfuri de pomi desfrunziti, cateva coperise tuguiate de paie si turnul bisericii, spintecat de un obuz. Spre miazanoapte se vedeau ruinele garii si linia ferata ce inchidea zarea ca un dig fara inceput si fara sfarsit.
soseaua, insemnata cu o dunga dreapta pe campul mohorat, venea din apus, trecea prin sat si se ducea tocmai pe front...
- Urata tara aveti, muscale! zise deodata caporalul, intorcandu-se spre gropari si uitandu-se cu necaz la taranul care se opreste sa rasufle. Auzi?...tara... locurile... niet frumos!
adauga apoi, aratand cu mana tinutul si stalcindu-si graiul spre a se face mai inteles.
taranul holba ochii, nedumerit, cu un zambet umil, bolborosind ceva pe ruseste.
- Nu pricepe asta, don' caprar, limba noastra, zice atunci un soldat, indreptandu-se din sale.
- Nici nu-i vina lor ca tara-i pacatoasa, adauga indata cellalt soldat, proptindu-se in lopata.
Toti trei militarii priveau acuma cu mare dispret la taranul care, neintelegand vorbele straine, pleca rusinat capul in groapa cu fundul galben, adanca de vreo jumatate de metru.
- Ei, ce stati? Ce leneviti? striga deodata caporalul, luandu-s i seama. Asta-i groapa? Nu vi-e rusine?... Uite-acu pica convoiul... si nici groapa nu-i gata!... Ori vreti sa dau eu de dracu din pricina voastra?... Hai! pune osul, nu te holba la mine!
- Asa-i, bine zici, don' caprar, mormai un soldat, izbind cu tarnacopul intr-un bolovan. Dar nici asta nu-i armata, don' caprar... S-ajungem noi gropari... de...
Oamenii se asternura degraba pe munca, in vreme ce caporalul, multumit, raspunse iarasi mai prietenos:
- Soldatul trebuie sa faca de toate in razboi, ca de-aceeai razboiul razboi... Ori aici, ori pe front, ori in spital, tot la razboi se socoteste... De ce nu zici mai bine ca am avut noroc cu intarzierea?... Ce ne faceam daca soseau la patru, cum era ordinul? Ne lua naiba pe toti... Ce-i drept, sunt militar vechi, dar n-am mai pomenit sa spanzure oameni asa, aproape pe intuneric...
Apoi tacu brusc. Privirea lui se oprise asupra spanzuratorii, al carei brat parca ameninta pe oamenii din groapa. si in aceeasi clipa streangul prinse a se legana usor...
Caporalul simti un fior rece si intoarse repede capul. Atunci insa vazu crucile albe, in linii drepte, din cimitirul militar si, buimacit, facu stanga imprejur, dand iarasi cu ochii de morminte in cimitirul satului... Fu cuprins de o frica sugrumatoare, ca in fata unor stafii. Se stapani totusi in curand si, scuipand cu scarba, murmura:
- Ce viata mai e si asta... incotro te uiti, numai moarte si morminte si morti...
Un vant tomnatic, umed si trist, incepu sa bata dinspre satul ametit de ceata, aducand pe aripi zvonuri de gemete inabusite. Din vazduhul cenusiu picura atata pustietate, ca, simtindu-si sufletul impovarat, caporalul incremeni cu fata spre turnul bisericii, cu privirea pierduta, fara sa bage de seama ca pe cararea cimitirului se apropia un ofiter. isi veni in fire de-abia cand auzi pasii. Tresari si, intorcandu-se la gropari, le zise cu glasul inca ragusit de neliniste:
- Dati zor, baieti, ca vine un domn ofiter... De-acuma trebuie sa soseasca si convoiul... Of, barem de-am scapa mai repede!... Degeaba, asta nu-i treaba de militar!
Ofiterul se apropia sovaitor. Vantul ii flutura pulpanele mantalei, impingandu-l parca spre o tinta nedorita. Era mijlociu ca statura si avea putina barba, care-i dadea o infatisare de militian sedentar, desi altfel nu parea mai mult de treizeci si cinci de ani. De sub casca de fier latareata, fata lui rotunda si balaie aparea chinuita, mai cu seama din pric25 ina ochilor cafenii, mari si iesiti din orbite, care priveau infrigurati stalpul spanzuratorii, fara a clipi, cu un nesatiu bolnavicios. Gura, cu buzele carnoase, era stransa intr-un spasm dureros, tremurator. Mainile ii atarnau tepene, aproape uitate.
Caporalul il primi cu un salut militaresc, batandu-si zgomotos calcaiele bocancilor. Ofiterul se opri la cativa pasi, raspunse dand din cap usor si, mereu cu privirea la streang, intreba:
- La ce ora e hotarata executia?
- La patru a fost, traiti, domnule capitan, raspunse caporalul atat de tare, ca ofiterul intoarse repede ochii spre dansul. Dar vad ca e cinci si inca n-au sosit...
- Da... da, murmura capitanul coborand privirea asupra groparilor care sapau tacuti, cu capetele in pamant. Apoi intreba iar, mai sigur: si cine va fi spanzurat?
- Noi nu putem sti, domnule capitan, zise caporalul cam incurcat. Se aude c-ar fi un domn ofiter, dar nu putem sti bine...
- si pentru ce fel de vina? starui ofiterul, privindu-l cercetator, aproape manios.
Caporalul se zapaci de tot si raspunse sovaind cu un zambet de mila amara:
- De, domnule capitan... noi de unde sa stim? in razboi viata omului e ca floarea, se scutura te miri de ce... Pacateles multe de la Dumnezeu, si oamenii nu iarta...
Capitanul se uita lung la dansul, mirat parca de vorbele lui, si nu mai intreba nimic. Ridicand insa ochii si vazand iar spanzuratoarea, se retrase cativa pasi ca in fata unui vrajmas amenintator. in aceeasi clipa, pe cararea dinspre sat, rasuna un glas aspru si poruncitor:
- Caporal!... Gata, caporal?...
- Gata, domnule locotenent! striga caporalul, intorcan26 du-se, cu mana la cozoroc.
Locotenentul, in ulanca stransa pe corp si cu guler de blana sura, venea foarte grabit, aproape alergand, si vorbind mereu:
- Gata tot, caporal? Convoiul a pornit adineaori si in cateva minute va fi aici... Dar plutonierul unde-i? De ce n-a venit inainte?... Daca eu, care n-am nici o insarcinare directa, m-am putut osteni...
Tacu brusc vazand pe capitanul strain si necunoscut, carel privea nelinistit. Locotenentul saluta si inainta pana la marginea gropii, izbucnind apoi foarte nervos si cu vocea zgarietoare:
- Scaunelul, caporal! Unde-i?... Ce te uiti ca un nerod?...
Pe ce vrei tu sa se urce condamnatul?... Ce oameni!
Atata nepasare n-am mai vazut... Din pamant sa-mi scoti un scaunel, ai inteles? si in doua minute sa fii inapoi!... Aide, misca, ce mai casti gura?!
Caporalul porni fuga spre sat, in vreme ce locotenentul, aruncand o privire capitanului, care statea deoparte, urma mai potolit:
- Cu astfel de oameni nu batem noi Europa... Unde nui constiinta datoriei...
Vorbind, trecu langa stalpul de brad, chiar sub streangul nemiscat. Examina groapa mormaind ceva, nemultumit, si pe urma ridicand ochii apuca cu amandoua mainile funia ce-i atarna deasupra capului, parca ar fi vrut s-o incerce daca- i destul de solida. intalnind insa privirea speriata a capitanului, dadu drumul streangului, rusinat si umilit. Mai statu acolo cateva clipe, nehotarat, apoi deodata merse drept in fata strainului, prezentandu-se:
- Locotenent Apostol Bologa...
- Klapka, il intrerupse capitanul, cu mana intinsa. Otto Klapka... Adineaori am sosit, si tocmai de pe frontul ital27 ian... in gara am aflat ca aveti o executie si, nici nu-mi dau bine seama cum, iata ca am nimerit aici...
in glasul capitanului tremura o sfiala atat de neascunsa, ca locotenentul, fara sa vrea, se simti cuprins iar de rusinea de adineaori si, incurcat, zise cu o vioiciune silita:
- Vasazica sunteti mutat in divizia noastra?
- Da... la al cincizecilea de artilerie de camp...
- A, chiar in regimentul nostru! striga Bologa deodata, cu bucurie neprefacuta. Atunci bine-ati venit!
Fata capitanului se insenina, parca in sinceritatea locotenentului s-ar fi dezvaluit un om nou. Privirile lor se incrucisara intr-o licarire de simpatie. O clipa. Apoi Klapka avu o cutremurare si intreba aproape infricosat:
- Pe cine spanzurati? in ochii lui Apostol Bologa, albastri si adanciti in cap, se aprinse o mandrie stranie. Raspunse cu o indignare abia stapanita:
- Un sublocotenent ceh, Svoboda... mai mare rusinea pentru corpul ofiteresc... A fost prins tocmai cand era sa treaca la dusman, inarmat cu harti si planuri. Rusinos si revoltator!... Nu-i asa? adauga dupa cateva clipe, fiindca Klapka tacea.
- Mda... da, poate, zise capitanul, tresarind nesigur.
Raspunsul indoielnic indarji pe Bologa. incepu sa vorbeasca atunci cu o volubilitate care se vedea ca nu i-e fireasca, vrand parca sa convinga cu orice pret:
- Am avut onoarea sa fac parte din Curtea Martiala care l-a judecat si, prin urmare... De altfel nici el n-a tagaduit.
Nici vorba, fata de dovezile definitive, ar fi fost zadarnica orice aparare... A fost de un cinism intr-adevar nemaipomenit.
N-a deschis gura toata vremea si n-a vrut sa raspunda macar la intrebarile presedintelui... Ne-a privit sfidator, pe rand, cu un fel de dispret falnic... Chiar sentinta de moarte a primito zambitor si cu niste ochi... Fireste, asemenea oameni nu se spaimanta nici de moartea infamanta... Cand l-au prins, intr-un unghi mort, o patrula comandata de ofiter, a vrut sa se impuste... Ce dovada mai palpabila decat incercarea de sinucidere? Curtea l-a condamnat la moarte in unanimitate, fara discutie, atat a fost de vadita crima... Eu insumi, desi sunt o fire excesiv de sovaitoare, de data aceasta am constiinta pe deplin impacata, absolut pe deplin...
Klapka, buimacit mai ales de asprimea glasului, murmura:
- O, Doamne... dovezile... cand e vorba de o viata de om...
Pe buzele subtiri, cu colturi supte ale locotenentului rasari un amestec de ironie si de dispret:
- Uitati, domnule capitan, ca suntem in razboi si pe front!... O viata de om nu e ingaduit sa primejduiasca viata patriei!... Daca ne-am calauzi dupa consideratii sentimentale, ar trebui sa capitulam in fata tuturor... Se vede insa ca sunteti ofiter de rezerva, altfel n-ati vorbi asa despre o crima...
- Da, adevarat, se grabi Klapka cu teama. Am fost avocat... in vreme de pace... Acum insa...
- si eu sunt ofiter de rezerva, intrerupse locotenentul cu mandrie. Razboiul m-a smuls din mijlocul cartilor, de la Universitate, unde aproape pierdusem contactul cu viata reala.
Dar m-am dezmeticit repede si mi-am dat seama ca numai razboiul e adevaratul generator de energii!
Capitanul zambi, ca si cand raspunsul i s-ar fi parut ridicol, si zise cu glas blajin, colorat de o ironie blanda:
- si eu care credeam ca razboiul e un ucigator de energii!
Apostol Bologa rosi ca o fecioara si nu indrazni sa se uite in ochii capitanului. Se simtea jignit pana in maduva oaselor si cauta in minte un raspuns aspru, care sa puna capat convorbirii. Atunci insa sosi gafaind caporalul, cu scaunelul fara speteaza.
- Un moment, domnule capitan, rosti Bologa triumfator, intorcandu-se spre caporalul asudat, parca i-ar fi adus mantuirea.
E prea inalt, nu vezi? striga apoi manios. Cum sa se catare condamnatul pe asemenea... in sfarsit, ce-mi fac eu sange rau, cand nici nu e in atributiile mele executia?!... Sa vedeti voi ce va zice domnul general, sa tineti minte!... Acuma ce mai stai? Aide, potriveste cel putin locul si trage mai sus funia!... Ce oameni!
Ridica mainile, revoltat, si-i intoarse spatele. Se potoli insa brusc, zarind pe cararea dinspre sat un grup de ofiteri care se apropiau cu o gravitate solemna. in frunte venea insusi comandantul diviziei, mic, gras, cu picioarele scurte si foarte rosu la obraz, batandu-si nervos carambul cizmei cu o cravasa, in vreme ce pretorul militar, un capitan burtos, cu mustati sure, ii explica ceva gesticuland larg cu mana dreapta, in care tinea o foaie de hartie...
- Vine convoiul... Uite si generalul! sopti Bologa, clipind repede catre capitanul care se dadea mai inapoi, ca dinaintea unei naluci neasteptate.
Locotenentul alerga intru intampinarea generalului si, salutand, raporta cu importanta:
- intamplator am venit mai devreme, excelenta, si am constatat ca lipsea scaunelul...
- Lipsea? repeta generalul cu o privire nemultumita spre pretorul care se uita disperat la Bologa.
- Am luat insa imediat masuri de indreptare, se grabi sa adauge locotenentul, ca sa scape pe pretorul uluit din incurcatura.
Totusi pretorul simti ca generalul s-a suparat si, mur30 murand o scuza, isi iuti pasii, ca sa ajunga cel dintai la locul executiei si sa se incredinteze cum i s-au implinit ordinele.
Dintr-o aruncatura de ochi vazu tot, fara a se sinchisi de caporalul intepenit intr-o salutare infricosata. Vru sa se intoarca zambitor spre generalul care sosea, dar deodata isi aduse aminte si intreba ingrijorat:
- Calaul unde-i, caporal?
- Noi nu stim, domnule capitan, raspunse caporalul.
Noi am avut ordin sa facem groapa si...
- Cum nu stiii, dobitocule? se rasti pretorul cuprins de spaima si racnind aproape furios: Dar unde-i plutonierul? Ce-a facut plutonierul?... Plutonier!... inchipuiti-va, excelenta, n-avem calau! adauga, in culmea zapacelii, catre generalul care tocmai sosise aproape de groapa. Eu degeaba iau toate masurile reglementare, caci oamenii nu-si mai fac datoria!
Un plutonier, cu fata cenusie si uscata, veni in fuga mare si se opri tremurand langa stalpul spanzuratorii.
- Ce-ai facut, ticalosule? Unde-i calaul? se repezi pretorul, scrasnind dintii. Am sa te... am sa...
- Treizeci de zile inchisoare! interveni generalul, smulgandu-si mustata stanga si amenintand cu cravasa. Acuma insa trebuie comandat un om numaidecat...
- Caporal, tu vei fi calaul! zise pretorul repede, mai usurat.
- Domnule capitan, va rog cu supunere, iertati-ma... bolborosi caporalul, ingalbenind. Eu, domnule capitan, va rog cu supunere...
Pretorul nici nu-l auzi, ci se apropie de general ca sa se mai planga, drept explicatie, de nedisciplina oamenilor.
Generalul insa, cu o indignare stapanita, il intrerupe scurt, mormaind:
- Vom vorbi mai tarziu... Acuma, la datorie!
Pe cararea sura, in coborarea grabita a inserarii, grosul convoiului se legana incet. Condamnatul, infasurat intr-o mantie verzuie, cu gulerul ridicat, cu o palarie civila in capul plecat, pasea masinal la bratul unui preot militar batran, inconjurat de patru soldati cu baioneta la arma. Urmau grupuri de ofiteri si soldati, de-a valma, adusi de pe front inadins ca sa vaza executia, toti cu casti de razboi si in uniforme murdare, cu miros greu de transee, resfirati in voie, incat coada ajungea pana aproape de marginea satului.
Sub spanzuratoare, caporalul astepta smirna, cu ochii tulburati, in vreme ce plutonierul ii soptea si-l invata cum si ce are de facut.
Vantul umed se inteti, maturand pamantul, impiedicandu- se in mormintele cimitirelor, zgaltaind pe oamenii care se apropiau...
Apoi preotul se opri la marginea gropii cu osanditul care, vazand lutul galben si cleios, avu o zguduire scurta.
- Dumnezeu e bun si mare, ii bolborosi la ureche preotul, speriat, intinzandu-i crucea la buze.
- Pe dincolo, parinte... va rog! rasuna iarasi glasul pretorului, nervos si ragusit. Trebuie ordine... Plutonier, ia seama!
Nu-ti stii datoria? Mersul convoiului se iuti ca la comanda si in cateva clipe se facu o roata de oameni in jurul spanzuratorii. Toti taceau insa, parca le-ar fi fost frica sa nu tulbure somnul unui bolnav istovit de suferinte. Doar zgomotul de pasi nerabdatori se amesteca in gemetele vantului staruitor...
- Doctore, doctore, dureaza mult? sopti Apostol Bologa, agatandu-se de bratul medicului, care se zbatea sa-si deschida trecere printre soldatii ingramaditi.
- Ai sa vezi... acuma nu-i vreme de... raspunse docrorul plictisit. Putin loc, hei, ce Dumnezeu... Faceti-mi loc, baieti!
Bologa izbuti sa se strecoare, pe urmele medicului, pana la picioarele gropii, in fata spanzuratorii. Gatul ii era uscat si amar, iar inima i se framanta intr-o emotie aproape dureroasa.
Se simtea multumit ca va vedea tot si, ca sa-si potoleasca nerabdarea, se uita imprejur, cautand cunoscuti si prieteni printre zecile de fete tabacite de razboi si schimonosite sub povara castilor de otel... Generalul statea in dreapta, numai la vreo trei pasi, ursuz, nemiscat. Mai incolo insa locotenentul Gross trepida fara astampar, urmarind cu atentie disperata toate miscarile condamnatului, care-i fusese bun prieten. Vazand pe Gross, Bologa isi aduse aminte de capitanul strain de adineaori si il descoperi la spatele generalului, tinandu-se cu mana de falca, neclintit ca o mustrare.
"Ce om! se gandi Bologa cu necaz. Vine de la gara de-a dreptul aici si tot el vrea sa-mi dea lectii de umanitarism, parca eu as fi o fiara sau..." in clipa aceea o mana ii stranse bratul.
- A, Cervenko! murmura Bologa, intorcandu-se. Tu aici?... Ma mir... Desigur ca n-ai venit de bunavoie... stii ca eu am facut parte din Curtea Martiala? Capitanul Cervenko nu mai apuca sa raspunda, caci in vazduh tasni brusc glasul pretorului, mult mai ascutit si mai taios ca adineaori:
- Toata lumea trei pasi inapoi!... Loc!... Loc!...
Oamenii, spaimantati parca de zgomotul care indraznea sa strapunga trecerea, se imbulzira si se retrasera cativa pasi.
in locul gol din jurul gropii ramase numai generalul, pe cand langa stalpul cioplit condamnatul privea drept inainte, mangaind bland digul care inchidea orizontul. Bologa, cu inima stransa, se uita drept in ochii lui mari, negri, fierbinti...
si vazu deodata ca omul de sub streang se intoarce spre pretorul inmarmurit si-l auzi foarte deslusit, zicand:
- Vreau sa mor mai repede...
Generalul incrunta din sprancenele-i stufoase si imbinate, spunand pretorului:
- Vezi ce doreste.
Dar condamnatul ridicase acuma ochii peste capetele oamenilor si parca nici nu mai auzi intrebarea pretorului care, asteptand zadarnic un rastimp, izbucni speriat:
- Gata?... Atunci... da... atunci...
si, uitandu-se jignit spre general, pasi pe movila de lut proaspat de la marginea gropii, desfasura hartia ce i se botise in mana si citi sentinta Curtii Martiale a diviziei, care osandea la moarte prin streang pe sublocotenentul Svoboda, pentru tradare si dezertare la dusman. Glasul ii suna gol si prefacut, de doua ori se incurca, drept care generalul ii arunca doua priviri scrutatoare, iar la sfarsit ragusi, parc-ar fi racnit din rasputeri o zi intreaga.
Apostol Bologa se facu rosu de luare-aminte si privirea i se lipise pe fata condamnatului. isi auzea bataile inimii, ca niste ciocane, si casca ii strangea teasta ca si cand i-ar fi fost mult prea stramta si indesata cu sila. O mirare neinteleasa ii clocotea in creieri, caci in vreme ce pretorul insira crimele si hartia ii tremura intre degete, obrajii sublocotenentului de sub streang se umplura de viata, iar in ochii lui rotunzi se aprinse o stralucire mandra, invapaiata, care parca patrundea pana in lumea cealalta... Pe Bologa, la inceput, privirea aceasta il infricosa si il intarata. Mai pe urma insa simti limpede ca flacara din ochii condamnatului i se prelinge in inima ca o imputare dureroasa... incerca sa intoarne capul si sa se uite aiurea, dar ochii omului osandit parca il fascinasera cu privirea lor dispretuitoare de moarte si infrumusetata de o dragoste uriasa. in cele din urma Bologa se astepta ca gura condamnatului sa se deschida si sa scoata un strigat ingrozitor de izbavire, intocmai ca cei dintai credinciosi care, in clipa mortii silnice, vedeau pe Hristos...
Pretorul indoi repede hartia si, punand-o in buzunar, mormai ceva obosit. Atunci plutonierul se apropie de condamnat si-i sopti foarte umil:
- Ma rog... mantaua...
Svoboda, fara sa-l priveasca, lepada indata mantaua si ramase intr-o haina civila cu gulerul rasfrant, care-i lasa gol gatul alb, subtire si lung. Pe urma scoase palaria, isi netezi parul pe frunte si saruta lacom crucea din mana preotului, inchinandu-se repede... Se uita imprejur o clipa, putin uluit, ca si cand ar fi uitat ceva. Apoi, cu o licarire de bucurie, isi aduse aminte si se sui pe scaunelul de langa stalpul de brad. Cu privirea lucitoare, cu fata alba si luminata, parea ca vrea sa vesteasca oamenilor o izbanda mare.
- Aide, baiete, nu-ti fie frica, murmura plutonierul infricosat catre caporalul scund, luandu-l de spate si impingandu- l usor spre condamnat.
Caporalul se apropie dardaind, nestiind ce sa faca. Se uita inapoi si, la un semn al plutonierului, intinse bratele spre streang.
- Jos tunica! striga atunci generalul, cu voce groasa.
Militarul in uniforma nu poate fi calau!
intr-un minut caporalul intinse iarasi mainile spre funie, numai in camasa si cu capul gol, ca un al doilea osandit. in rastimp insa Svoboda isi potrivise singur latul pe gat, parca ar fi incercat un guler neobisnuit.
- Trage scaunul! sopti iarasi plutonierul.
Caporalul smulse nauc scaunelul de sub picioarele condamnatului.
Bratul spanzuratorii parai, si trupul incepu a se zvarcoli in cautarea unui sprijin. in ochi lucirea stranie, arzatoare, palpaia mai puternic, cu tremurari grabite, din ce in ce mai alba... Bologa vedea bine cum bulbii ochilor se umflau si se invineteau, si totusi privirea isi pastra stralucirea insufletita, parca nici moartea n-ar fi in stare s-o intunece sau s-o nimiceasca...
Plutonierul mai spuse ceva caporalului care, disperat, se repezi si, cu amandoua mainile, cuprinse picioarele spanzuratului, zguduite inca de spasmuri natange.
- Da-i drumul! striga pretorul speriat. La o parte!... Ce faci? Doctorul, langa Apostol Bologa, statea cu ceasornicul in mana, numarand vremea. Perdelele negre ale amurgului se lasau acuma tot mai grabite. Vantul se oprise brusc, ca un alergator sosit in fata unei prapastii. Apoi, prin panza tacerii ce se urzea, strapunse deodata un oftat prelung, ca o chemare...
Dar numai Bologa se intoarse si vazu un soldat cu o urma de rana in obraz, cu fata scaldata in lacrimi, gemand de mila. Vru sa-i faca semn sa inceteze, dar atunci zari licariri de lacrimi si in ochii altor oameni din apropiere. Se zapaci si simti ca i s-a uscat cerul gurii.
"De ce geme soldatul?" se gandi dansul ca sa-si domoleasca inima; dar in clipa cand ii rasari intrebarea aceasta in creier, privirea lui intalni iarasi ochii spanzuratului, in care acuma stralucirea de adineaori, mandra si increzatoare, se zbuciuma gatuita de intuneric.
Trecura astfel cateva minute. Corpul spanzuratului nu mai misca de mult. Amurgul acoperea intreg pamantul, ca un lintoliu negru...
- Ce facem, doctore? izbucni deodata generalul, ursuz. Nu vezi ca s-a intunecat?
- Datoria, excelenta, raspunse medicul linistit, cu ochii la ceas.
- Ce datorie?... Constata! Asta-i datoria dumitale! zise generalul mai indarjit.
Doctorul ridica din umeri, se apropie de stalp si pipai pulsul spanzuratului, iar pe urma murmura:
- A murit mai repede, parca i-a fost sila de viata...
- Lasa comentariile! se infurie generalul. Rezultatul!
- Excelenta, condamnatul a expirat, raporta doctorul salutand.
- Atunci? Ei? zise generalul nerabdator, intorcandu-se catre pretorul buimacit.
- Excelenta, sentinta s-a executat, rosti pretorul grabit, batandu-si calcaiele ca un recrut silitor.
Generalul venise inadins ca sa tina o cuvantare asupra dezertarii la inamic si mai ales asupra pedepselor ce vor lovi fara crutare pe cei care s-ar abate de la datoriile ostasesti.
Dar acuma se simtea obosit si nu mai avea pofta de discursuri.
- Atunci sa mergem! mormai dansul, pornind atat de brusc, ca oamenii de-abia avura vreme sa se dea la o parte spre a-i face loc sa treaca.
Pretorul imparti repede ordinele cuvenite plutonierului si apoi alerga dupa general, sa-i explice ca vina incidentelor cade exclusiv in sarcina oamenilor nedisciplinati. Pe urma toata lumea se urni si campul se umplu de pasi. Numai Apostol Bologa ramase pironit pe loc, cu ochii mereu la spanzuratul caruia vantul ii zvarcolea aripile hainei.
- Bietul om! zise deodata capitanul Cervenko, cu glas plans, langa Bologa.
- Cum? Ce zici? facu Bologa tresarind si adaugand indata, ca sa-si ascunda emotia: De ce bietul om? De ce adica...
Dar nu sfarsi, nici nu astepta raspunsul capitanului. Pleca pe carare, spre sat, dupa ceilalti, ca si cand i-ar fi fost frica sa nu-l prinda noaptea aici. La vreo treizeci de pasi ajunse din urma pe Klapka.
- Ei, ti-a placut, filozofule? ii zise capitanul cu o usoara imputare in glas.
- Domnule capitan, pedeapsa... crima... legea, bolborosi Apostol Bologa, speriat de intrebarea capitanului.
- Da, da... si totusi... omul! murmura Klapka intunecat.
- Omul... omul... omul, facu Bologa, cutremurandu-se.
imprejur intunericul se inasprise, incat intepa ochii.
Bologa intoarse capul. Pe camp, cat patrundea privirea, siluete negre se miscau de ici-colo, parca toti oamenii s-ar fi prefacut in stafii fara odihna. Numai spanzuratoarea albea nepasatoare, imprejmuita de crucile albe din cimitirul militar.
Bologa se cutremura iar. Un frig dureros ii cutremura inima.
sopti cu teama:
- Ce intuneric, Doamne, ce intuneric s-a lasat pe pamant...
Glasul lui serpui ca un scancet de bolnav si se stinse in oftarile vantului.
Padurea spanzuratilor - Cartea intai - 01
Padurea spanzuratilor - Cartea intai - 02
Padurea spanzuratilor - Cartea intai - 03
Padurea spanzuratilor - Cartea intai - 04
Padurea spanzuratilor - Cartea intai - 05
Padurea spanzuratilor - Cartea intai - 06
Padurea spanzuratilor - Cartea intai - 07
Padurea spanzuratilor - Cartea intai - 08
Padurea spanzuratilor - Cartea intai - 09
Padurea spanzuratilor - Cartea intai - 10
Padurea spanzuratilor - Cartea intai - 11
Padurea spanzuratilor - Cartea a doua - 01
Padurea spanzuratilor - Cartea a doua - 02
Padurea spanzuratilor - Cartea a doua - 03
Padurea spanzuratilor - Cartea a doua - 04
Padurea spanzuratilor - Cartea a doua - 05
Padurea spanzuratilor - Cartea a doua - 06
Padurea spanzuratilor - Cartea a doua - 07
Padurea spanzuratilor - Cartea a doua - 08
Padurea spanzuratilor - Cartea a doua - 09
Padurea spanzuratilor - Cartea a doua - 10
Padurea spanzuratilor - Cartea a doua - 11
Padurea spanzuratilor - Cartea a treia - 01
Padurea spanzuratilor - Cartea a treia - 02
Padurea spanzuratilor - Cartea a treia - 03
Padurea spanzuratilor - Cartea a treia - 04
Padurea spanzuratilor - Cartea a treia - 05
Padurea spanzuratilor - Cartea a treia - 06
Padurea spanzuratilor - Cartea a treia - 07
Padurea spanzuratilor - Cartea a treia - 08
Padurea spanzuratilor - Cartea a treia - 09
Padurea spanzuratilor - Cartea a treia - 10
Padurea spanzuratilor - Cartea a treia - 11
Padurea spanzuratilor - Cartea a patra - 01
Padurea spanzuratilor - Cartea a patra - 02
Padurea spanzuratilor - Cartea a patra - 03
Padurea spanzuratilor - Cartea a patra - 04
Padurea spanzuratilor - Cartea a patra - 05
Padurea spanzuratilor - Cartea a patra - 06
Padurea spanzuratilor - Cartea a patra - 07
Padurea spanzuratilor - Cartea a patra - 08
Aceasta pagina a fost accesata de 3381 ori.
