Ion - Glasul iubirii - Sfarsitul
de Liviu Rebreanu
Ion se prabusi sub lovitura a doua care-i crapase teasta. Lovitura urmatoare n-o mai simti, precum nu simtise durere nici la cea dintai... Venise de-a dreptul de la carciuma, ametit insa mai mult de fericire decat de rachiu, desi bause atata de speriase pe vadana lui Avrum. Venind, fluiera vesel ca pe vremea cand era holtei si se ducea la fete, inainte de-a fi avut vreun gand de insuratoare. Dar sufletul ii era asa de plin de bucurie, ca se stapanea sa nu sara sa imbratiseze gardurile pe langa care trecea si cainii care-l latrau ici-colo. Strecurandu-se in ograda Floricai, trase o injuratura inabusita fiindca poarta scartaise putin si-i era frica sa nu se trezeasca Savista. De altfel se hotarase ca, daca oloaga s-ar destepta si ar cracni, s-o cotonogeasca fara multa vorba. Lasa poarta deschisa inadins ca sa nu mai scartaie cand va pleca. Toate le potrivise cu mare grija, numai la George nu se gandise deloc, parca nici nar fi fost pe lume.
Cand se deschise usa tinzii cu zgomot, i se incuiba in minte sa faca "ssst", tot din pricina Savistei. Dupa pasi cunoscu insa ca nu e Florica. Avu o strafulgerare de gelozie: o fi imbratisat altul pe femeia inimii lui... Dar la George nu se gandea. Nu apuca sa scrasneasca din dinti, cand auzi glasul lui George. Iar glasul acesta il ului atat de mult ca i se molesi toata fiinta de parca nici mana nu si-ar mai fi putut-o misca. in creieri totusi ii ramase uitat acel "ssst" pe care simtea nevoia sa-l rosteasca prosteste, fara voia lui.
in aceeasi clipa isi dadu seama deodata ca i-a sosit ceasul. Mintea i se lumina, desi gura-i boscorodea intruna "ssst", tot mai domol si mai nesigur. Astepta loviturile, ingrijorat doar cu ce o sa-l trasneasca? Auzi foarte lamurit vajaind in aer ceva, simti o izbitura ascutita in bratul drept, dar fara durere si urmata doar de o fierbinteala ciudata, care parca-i topea creierii, incat incepu sa-si aminteasca repede, ca intr-o aiurare, cum se ducea la liceu in Armadia, cum a fugit de la scoala ca sa umble cu vitele pe camp si sa tina coarnele plugului, apoi dragostea lui dintai cu fata dascalului Simion Butunoiu, maritata acum cu unul din Sascuta, apoi dragostea lui sa aiba pamant mult, si Ana, si copilul, si Florica, si Titu cu toata familia Herdelea si cu cantecele cele frumoase, seara in pridvor, si-i parea rau ca toate au fost degeaba si ca pamanturile lui au sa ramaie ale nimanui... Vajai iar ca o vijelie ingrozitoare intr-un pustiu fara margini, si intelese ca iar il loveste... Apoi deodata, ca si cum sufli in lumanare, se facu intuneric deplin.
Pe urma se trezi ca dintr-un somn greu. Habar n-avea cat statuse in nesimtire si nici ce se intamplase. Numai cand isi auzi propriile-i gemete, isi aduse aminte... Era ud leoarca. Se simtea parc-ar zacea intr-o balta murdara. "O fi sangele meu!" se gandi dansul. Vru sa pipaie, dar nu-si putu clinti mana dreapta. De-abia deschise ochii obositi. Ploua marunt. Picurii ii cadeau pe obraji si-l intepau, caci carnea lui ardea. Vazduhul era cenusiu, ca si cand se apropie zorile, dar cerul era inabusit de nouri, si ploaia cernea mereu, marunta, rece, unsuroasa. Dureri cumplite ii tasneau de pretutindeni si-i clocoteau in cap ametitor. Chiar gemetele ii implantau cutite in piept. Se gandea insa numai la baltoaca in care se balacea, care-l scarbea si din care voia sa scape cu orice pret. "Mor ca un caine!" ii trecu apoi deodata prin mintea aprinsa de desperare.
si indata incepu sa se tarasca din rasputeri, sprijinindu-se pe mana stanga, in ciuda suferintelor ingrozitoare ce-i sfasiau trupul. Gemea cu gura inclestata si se tara mereu, mereu. Poate un sfert de ceas sa fi tinut sfortarea crancena care-l duse pana sub nucul batran de langa gardul dinspre ulita. Mai avea vreo doi pasi ca sa ajunga la poarta. Sub nuc insa i se intuneca iarasi tot. Doar gemetele inabusite se mai zvarcoleau in corpul crampotit...
Apoi ploaia statu. Din pomi si de pe stresini picura din ce in ce mai rar. Nourii se imprastiau. Cerul albastrea proaspat, spalat. O vaca mugi undeva prelung, puternic, incat cainii desteptati din atipeala pornira deodata in tot satul sa latre speriati. Cucuriguri vioaie isi raspundeau cu inversunare. Oamenii ieseau prin ograzi, frecandu-si somnul din ochi sau intinzandu-si oasele. Pe ulita cea mare incepeau a urui carele pornite la camp.
Paraschiva raposatului Dumitru Moarcas trecu cea dintai pe dinaintea casei lui George, desculta, zgribulita, leopaind grabita prin noroi moale si rece, strangandu-si naframa la gat si pe gura. Un horcait greu o opri, ca trasnita. Se inchina de spaima, dar totusi se apropie de gard si, printre nuiele, vazu pe Ion plin de sange. incepu sa tipe parc-ar fi calcat-o talharii:
- Sariti!... Tuuulai!... Sariti... Florica iesi indata in usa, in camasa, nepieptanata. Asa veghease toata noaptea, pe lavita, ascultand gemetele infioratoare din ograda, asteptandu-si parca randul in fiece minut, cu ochii tinta la George care, pe urma, se asezase pe dunga patului, sufla aspru, tresarea uneori si poate ca faurea ceva in mintea lui infierbantata. Era alba la fata ca varul stins si picioarele-i tremurau si de-abia o tineau. Vazu baltoaca de sange langa gradinita, aproape de prispa, apoi dara rosiatica, spalacita, ce se intindea pana sub nuc, unde Ion zacea ca o gramada de carne. Lumea se invartea cu ea, dar n-avea putere sa stoarca nici un glas si nici o lacrima. Ramase pe prispa, ca o stafie surprinsa de lumina zilei.
Ograda se umplu repede cu oameni care se minunau, strigau, se inchinau, injurau, pe cand printre picioarele lor copiii cu parul ciufulit se imbulzeau curiosi cercetand sangele ca niste copoi nestruniti. in curand sosi si primarul Florea Tancu, sfatos ca se gaseste in treaba oficiala, racni sa se dea la o parte toata lumea, se uita la mort cu gravitate, fara sa-si faca cruce ca ceilalti oameni, si declara solemn ca nimeni n-are voie sa se apropie pana ce nu vine notarul. Porunci apoi strajei Cosma Ciocanas sa ia un cal din grajdul lui George si sa plece in goana spre Jidovita.
Vremea trecea. Cerul se limpezi de tot si soarele incepu sa zbiceasca umezeala. Fiindca mustele bazaiau tot mai obraznice, primarul ceru o velinta sa acopere cadavrul. Florica aduse un cearsaf nou si alb ca floarea. Atunci iesi afara si George, slabit la fata, cu ochii rataciti in fundul capului. Zarindu-l, lumea care pana aci se interesase numai de mort, se gandi si la ucigas. Florea Tancu intreba simplu:
- Tu l-ai omorat ? si George nu raspunse, dar pleca fruntea-n pamant. Glanetasu veni mai tarziu, alergand, impreuna cu Zenobia care bocea si afurisea de rasuna tot satul.
Spre pranz in sfarsit sosi notarul Stoessel cu judecatorul cel nou din Armadia, cu medicul circumscriptiei si cu doi jandarmi. Paraschiva spuse judecatorului cum a auzit pe Ion horcaind, dar doctorul care se uitase la cadavru, rase ironic zicand:
- Palavre, muiere!... Dupa asemenea lovitura nenorocitul n-a mai horcait decat cel mult in fata lui Dumnezeu, cand i-a citit sentinta prin care i-a hotarat locasul in rai sau in iad, dupa cum s-a purtat aici pe pamant!
Medicul, intre doua varste, ovrei, vorbind romaneste, ca un roman, avea slabiciunea glumelor si calambururilor, chiar in momente neprielnice. Deoarece Paraschiva se jura pe toti sfintii din calendar c-a auzit horcaitul, doctorul se grabi sa reconstituie crima stiintificeste: mortul a fost tarat de cineva, probabil de ucigasul insusi, de la prispa pana aproape de poarta, spre a induce in eroare justitia... Judecatorul ii intrerupse explicatiile, adresandu-se primarului:
- Se stie cine l-a omorat ?
- Eu l-am omorat! pasi George hotarat in fata judecatorului.
- Cum l-ai omorat ?
- Cu sapa...
- si de ce ?
- Pentru ca venise la nevasta-mea si...
- Destul! il opri judecatorul, adaugand catre jandarmi: Este arestat!
intre timp doctorul isi scoase haina, isi sumese manecile camasii, iar acuma se apuca sa faca repede autopsia cadavrului. Jandarmii golisera ograda de lume. Numai George ramasese sa priveasca cum taie medicul carnea moarta, si Florica, langa prispa, inlemnita.
Taind si forfecand, doctorul guraliv arata ranile si explica judecatorului care fuma tigara dupa tigara, spre a-si alunga greata:
- Uite asta, domnule judecator, asta a fost cea mai grea... L-a pocnit in crestetul capului, dar osul a fost destul de rezistent ca doar a plesnit... Mare minune! Rar caz! Sau poate lovitura n-a fost prea de tot puternica. Orisicum e o minune sa dai cuiva in cap cu sapa si teasta sa nu se sparga. Asa ceva numai printre tarani se gaseste... in schimb patru coaste rupte complet... Lovitura mortala si asta, fireste... Poftim cum i-a deschis cosul, mai-mai sa-ti incapa degetele in rana... si ce lunga... Zece... treisprezece centimetri... Ehei, sapa!... Da, e zdrobit si bratul, dar nu prea rau... Asta n-ar fi avut importanta... se vindeca... cel mult bratul ramanea cu betesug... Desigur insa ca a fost ultima lovitura, cand ucigasul a mai pierdut din furie...
Apoi, ispravind si spalandu-se pe maini, declara hotarat:
- A fost un om ca otelul!... Putea sa traiasca o suta de ani! Judecatorul porunci jandarmilor sa porneasca cu George. Florica acum se dezmetici si stranse repede merinde intr-o traista pe care barbatul o lua, intunecat, cu inima chinuita. Apoi ridica ochii intristati spre dansa si-i intalni ochii mari albastri privindu-l drept, cu o imputare si o mila care nu stia daca sunt pentru el sau pentru celalt. Avu un inceput de miscare ca si cand ar fi vrut s-o imbratiseze sau barem sa-i intinda mana... Dar se opri, rusinat sa-si deschida sufletul in fata atator oameni ce-i pandeau toate gesturile. Privirea i se mohori iar si zise poruncitor:
- Vezi, Florica, ia seama... Ca eu cine stie cand m-oi intoarce...
Femeia ii raspunse dand din cap cu resemnare. Vegherea si emotiile ii stersera bujorii din obraji si-i desenasera cearcane vinete sub ochi. Asa insa parea mai frumoasa, incat George, tulburat, se intoarse brusc spre poarta, urmat de jandarmii tacuti.
Savista, care toata vremea statuse pitulata pe prispa ca o gaina speriata, izbucni intr-un scancet prelung:
- Bade George... bade, bade, badeee! George ajunse in mijlocul ulitei. intoarse capul, dar ochii lui mangaiara pe Florica. Apoi porni cu pasi rari si disparu.
- Credinta mea este ca, daca n-ar exista femeia, n-ar mai fi nevoie de justitie criminala! zise judecatorul pe ungureste medicului si notarului, privind cu mare atentie la Florica. Femeia este inceputul tuturor pacatelor!
- si chiar sfarsitul, adauga doctorul razand, incredintat c-a facut un spirit.
Notarul Stoessel, ca mai mititel, se grabi sa zambeasca, spre a fi pe placul tuturor, si apoi intreba respectuos:
- Daca doriti, putem face actele la primarie, unde-i mai comod si mai curat...
Propunerea fu primita si se suira cu totii in trasura ce astepta in ulita. Atunci primarul Florea Tancu se apropie cu palaria in mana si intreba ce sa faca cu mortul.
- Sa-l ingropati! striga medicul. Ce intrebare caraghioasa... Ei, haidem! Da-i drumul, ca ma asteapta clientii acasa...
Mortul era acoperit cu cearsaful insangerat. Un roi de muste zburatacea primprejur. Zenobia navali acuma si incepu sa-l boceasca hohotind, iar dupa ce se satura de plans, blestema pe George cu tot neamul lui, pe Florica, pe doctor si mai ales pe judecatorul care n-a pus jandarmii sa taie in bucatele pe ucigasul batranetilor ei. Blestemele i le curma numai sosirea Glanetasului, cu carul, in care fu ridicat cadavrul. Batranul, cu capul gol, o lua inainte, boii cu carul mortuar dupa el, s-apoi Zenobia, inconjurata de multime de femei care lacrimau inabusit.
Florica, in mijlocul ograzii, se uita dupa car, cu ochii mari, incremeniti. Nu mai putea. Durerea o sugruma. Lacrimile i se pornira singure, siroaie, arzandu-i obrajii ca hartia.
in Pripas nu se pomenise omucidere de cand se tinea minte. Acum oamenii fierbeau si se cruceau. Vestea a alergat degraba in Jidovita, in Armadia, in toate imprejurimile. si toata lumea compatimea si lauda pe Ion, c-a fost asa s-asa de bun si de harnic... Totusi nici pe George nu-l ocara nimeni, si-i doreau sa scape mai usor din pacostea ce-a dat peste dansul. Numai Vasile Baciu spunea pe ici, pe colo:
- Dumnezeu nu bate cu bata... Iaca, mi-a furat pamanturile s-acu l-a saturat Dumnezeu de pamant!
Toma Bulbuc, tatal lui George, sosi acasa abia seara, cu carele de lemne. A aflat pe drum nenorocirea si avea remuscari ca nu s-a intors si el cand a vazut ca se intoarce feciorul. Descusu pe Florica si pe Savista, iar a doua zi, in zori, fu in Armadia. Nu i se dadu voie sa vorbeasca cu George si nici macar sa-l vada. Un paznic de la temnita insa ii spuse ca, foarte curand, va fi transportat la Bistrita, inchisoarea tribunalului, deoarece vina lui merge la curtea cu jurati. Atunci Toma se repezi la Herdelea sa-i ceara sfaturi. Familiei invatatorului ii adusese zvonul inca de ieri o femeie din Pripas si Ghighi plansese toata seara pe "bietul Ion", dar erau dornici de amanunte si Toma Bulbuc trebui sa le povesteasca mai intai tot ce stia. Herdelea il sfatui apoi sa ia pe Grofsoru, care-i cel mai strasnic avocat din lume. Se dusera impreuna la Grofsoru caruia Toma ii fagadui toata averea lui, numai sa-i scape baiatul din belea.
- Bine-ar fi sa ti-l scap cu doi-trei ani, mosule! raspunse avocatul. in orice caz eu voi face ce-mi sta in putinta...
Preotul Belciug vazu o milostivire cereasca in intamplarea aceasta sangeroasa. ii parea rau de Ion, dar in aceeasi vreme se bucura ca biserica va castiga prin moartea lui. Se felicita pentru norocoasa idee ce i-a fost inspirata de Dumnezeu de-a asigura pe seama sfantului locas o avere atat de frumoasa. Hotari sa faca o inmormantare deosebit de solemna omului care a lasat de bunavoie bisericii tot ce a stapanit in valea plangerilor. Dadu voie ca groapa lui Ion sa fie sapata chiar in curtea noii biserici si fagadui sa-i ridice, pe socoteala sa, o piatra pe mormant spre a eterniza crestineasca danie a celui raposat intru Domnul.
La inmormantare se stranse mai tot satul. Sotii Herdelea cu domnisoara Ghighi venira inadins sa insoteasca la groapa pe Ion care, desi le facuse buclucul cu jalba lui, a fost om saritor si de isprava. De altfel prilejul era bun sa incerce si o invoiala cu "pamatuful" in privinta locului casutei lor.
Belciug sluji cum stia el mai frumos si mai miscator. Dar mai ales printr-o cuvantare funebra induiosa si inimile cele mai impietrite. Multi oameni isi ziceau ca Ion si-a simtit moartea de cand si-a daruit bisericii averea. Preotul il dadu drept pilda tuturor bunilor crestini:
- Biserica este leaganul nostru, unde ne intoarcem cand ne-a obosit viata, unde vesnic gasim mangaiere si inaltare, este scutul neamului nostru credincios si asuprit. Cine daruieste bisericii, daruieste poporului si cine daruieste poporului, preaslaveste pe Dumnezeu. Cata vreme biserica noastra va fi mare si statornica, toate vijeliile si urgiile lumii le vom infrunta cu tarie...
Nici un ochi nu ramase insa uscat atunci cand, prin gura preotului, Ion isi lua ramas bun de la parinti, de la toti prietenii si cunoscutii. Iar cand in sfarsit pomeni pe George care i-a curmat viata pamanteasca, si-i zise "te iert, caci n-ai stiut ce faci", tot norodul izbucni intr-un hohot de plans si Zenobia, naucita de jale, se izbi cu capul de dunga cosciugului, incat de-abia o potolira cei dimprejur.
Pe urma Ion fu coborat in pamantul care i-a fost prea drag, si oamenii au venit pe rand sa-i arunce cate o mana de lut umed care rabufnea greu si trist pe scandurile odihnei de veci.
Glanetasu facu pomeni bogate la care familia Herdelea, mai populara, trebui sa ia parte si chiar sa guste din toate mancarile "de sufletul lui Ion". Preotul Belciug, bolnavicios ca totdeauna, a venit doar spre a cinsti amintirea "mandrului crestin raposat", dar n-a luat in gura nici macar o picatura de rachiu indulcit cu secarea.
Dupa pomeni Belciug pofti acasa la dansul pe Herdelea, impreuna cu stimata doamna si dragalasa domnisoara, sa se mai odihneasca putin inainte de-a pleca in Armadia care, oricum, e o plimbare zdravana pentru niste "dame delicate". Fireste ca familia primi invitatia cu placere; doar doamna Herdelea, fiindca nu uita asa de lesne uneltirile oamenilor rai, cam strangea din buze si raspundea cu monosilabe preotului, care-si inflorea cuvintele cu zambete bucuroase, parca nici un nour n-ar fi intunecat vreodata prietenia dintre fruntasii Pripasului. Astfel ii veni usor invatatorului sa aduca vorba de locul cu pricina, iar raspunsul lui Belciug insenina deodata chiar si pe dascalita.
- Negresit, frate Zaharie, zise popa frecandu-si mainile. Cum sa nu ne iubim noi, romanii, unul pe altul? Nu-i destul ca ne mananca inspectorii afurisiti, sa ne mai ciorovaim si noi pentru nimicuri? Facem, Zaharie, cum nu! Sa stii ca joia viitoare, cand vin prin Armadia, trec pe la tine si mergem impreuna sa facem actele cum se cuvine intre frati...
Cand vorbeau insa mai in tihna, se pomenira cu Vasile Baciu, ciupit bine de la pomeni, reclamand preotului pamanturile lui Ion, care i se cuvin lui acum dupa orice dreptate omeneasca. Belciug se supara:
- Ba sa-ti fie rusine, mai omule, sa mai umbli dupa avere, cand vad ca ai ajuns de rasul satului cu betiile! Omul mai bea cateodata, nu zic, dar nu ca porcul, cum faci tu!... Folosinta pamanturilor, pe care ti le-a lasat raposatul, fie iertat, am sa ti-o las si eu, daca-i fi om de treaba. Dar daca n-ai sa o slabesti cu carciuma, apoi sa stii ca eu te scot si din casa, Vasile! Asa ca, ori te faci om de omenie, ori de unde nu...
Vasile Baciu vru sa-l intrerupa, ceea ce insa pe Belciug il infurie atat de rau, ca il lua de mana si-l scoase afara:
- Hait, hait... aici mie nu-mi trebuie betivi nerusinati!... La carciuma sa fii obraznic, becisnicule!
Familia Herdelea ii impartasea indignarea.
- asta-i cel mai ticalos din tot satul! zise doamna Herdelea, cea mai revoltata de indrazneala taranului.
Cateva zile pe urma in casa Herdelea numai de Ion si de Belciug se vorbea. Doamna Herdelea se induiosa mai ales amintindu-si cu cata sfintenie o asculta bietul Ion cand canta ea seara in pridvor, iar invatatorul nu mai era suparat de amaraciunea ce i-a pricinuit-o cu jalba raposatul, ba chiar spuse:
- Cine stie? Poate ca ne-a fost spre bine, ca de cand ne-am mutat in Armadia parca toate ne ies in plin!
Belciug devenise omul cel mai de treaba din lume. Dascalita gasea ca, orice s-ar zice, e un preot fara pereche, care nu umbla dupa blestematii, desi e inca destul de tanar si vaduv de atatia ani, si ca pripasenii nici nu merita asemenea popa, caci sunt criminali care se ucid unii pe altii ca salbaticii. Iar cand odata Ghighi, vorbind de dansul, scapa, fara sa vrea, porecla "pamatuful", care avusese atata cautare pana atunci, doamna Herdelea o dojeni ca nu-i frumos sa ocarasca o fata cuminte pe un slujitor vrednic al lui Dumnezeu.
in acelasi timp Herdelea astepta vesti de la Titu, care trebuia sa fi sosit in Romania. Citise in Gazeta Transilvaniei, la Grofsoru, darea de seama despre stralucitele serbari de la Sibiu si inima-i sarise din loc de bucurie vazand printre reprezentantii presei si pe Titu Herdelea ("Tribuna Bistritei"). Umbla cu ziarul in buzunar doua zile si-l arata tuturor prietenilor, dupa ce avusese grija sa sublinieze cu creion rosu numele fiului sau. Totusi, fiindca nu primise inca nici o stire de la el, ii era frica sa nu fi patit ceva la trecerea granitei.
- Doar l-o feri Dumnezeu de asemenea pacoste! zise dascalita cand afla ingrijorarea sotului ei. si apoi e dansul istet de ajuns...
- O, Titu e un baiat rar! De-ar fi si altii ca el...! murmura Ghighi oftand visatoare.
De altfel Ghighi, de o vreme incoace, era intr-o stare sufleteasca ciudata. Aici ii venea sa planga, aici sa rada, fara nici un motiv aparent. si deoarece mai tarziu observa ca mahnirile ei sunt in stransa legatura cu zilele cand nu venea Zagreanu sa se consulte cu Herdelea asupra unor foarte insemnate si interminabile chestiuni pedagogice, fata se rusina ca s-a indragostit prea mult si incepu sa declare parintilor ei tot mai deseori ca nu-l poate suferi. Declaratiile acestea apoi fura punctul de plecare al unor controverse zgomotoase, mult asemanatoare celor ce au zguduit casa Herdelea in Pripas, pe timpul aparitiei lui George Pintea. Atata doar ca nici invatatorul si nici mai ales doamna Herdelea nu luau pe Ghighi in serios ca odinioara pe Laura... Deprecierea aceasta o enerva pe Ghighi si mai rau si o intarata impotriva lui Zagreanu, incat curand spuse ca mai degraba s-ar marita cu un maturator de strada decat cu dansul. Degeaba ii reamintea Herdelea norocul Laurei. Dar unde scrie ca si ea are sa nimereasca negresit ca sora-sa? Cine poate sa stie ce fel de caracter are Zagreanu ? Sub masca lui de baiat model se poate prea bine sa se ascunda un ipocrit, sau un betiv, sau alt stricat. S-au mai vazut destule cazuri. si barem de-ar fi din vreo familie de seama, dar tatal lui e un simplu caraus...
- Nu-s eu de nasul lui! striga Ghighi cu mandrie. s-apoi stati sa vedem intai cand va fi numit undeva si pozna asta de Zagreanu! Pana atunci are sa curga apa multa pe Somes...
Singur argumentul cu numirea lui li se parea batranilor cumpanitor. Herdelea se mira ca nu mai vine nici un raspuns la cererea lui de pensie si-i era chiar frica sa nu se fi razgandit inspectorul. De cand se obisnuise cu gandul ca e pensionar, era nerabdator sa-si aiba patalamaua la mana. inceputul anului scolar batea la usa si, daca nu se rezolva repede pensiona rea lui, inseamna ca iar sa bata drumurile in fiecare zi pana-n Pripas, in loc sa-si vada de slujba ce-o avea la Grofsoru si sa-si incaseze in tihna, lunar, pensioara cuvenita. Mereu intreba pe Zagreanu ce mai stie, dar tanarul, mai ingrijorat, nu stia decat ceea ce-i fagaduise inspectorul: ca locul din Pripas e al lui.
Deocamdata insa, fiindca se apropia joia cand Belciug avea sa vie sa sfarseasca cu locul casei, sotii Herdelea se sfatuira si se invoira sa intabuleze averea lor din Pripas pe numele Ghighitei, pentru orice eventualitate. Nu-i ameninta nici un sechestru sau vreo alta nenorocire, dar e bine ca fata sa aiba oleaca de zestre, nu ca sarmana Laura. Ei insisi vor trai cu ce au, iar daca Herdelea nu va mai putea munci la Grofsoru, nu-i nimic, se vor ajunge si din pensioara, ca lor nu le mai trebuie nici fumuri, nici mariri, ci doar cat sa bage in gura si sa-si tie zilele batrane.
Preotul Belciug trase cu brisca chiar la dansii. Era obosit de alergaturile pentru biserica cea noua, dar totusi bucuria ii lucea in ochi ca in sfarsit tinta vietii lui e infaptuita. Povesti cu insufletire ce pregatiri a facut pentru sfintirea care va avea loc duminica, cum a invitat pe episcopul din Gherla si cum episcopul a raspuns ca va veni negresit, cum are siguranta ca toti preotii din judet vor fi de fata, impreuna cu toata "inteligenta" romana din Armadia si imprejurimi, ca va fi si o petrecere cu dans unde desigur domnisoara Ghighi va avea rolul principal si ca in sfarsit Pripasul va deveni in ziua aceea un adevarat centru romanesc de nadejdi frumoase.
in privinta locului care-l interesa pe Herdelea preotul venise inarmat cu tot ce trebuia spre a se putea face repede toate formele. Plecara impreuna la judecatorie, pe la notarul public, pe la cartile funduare... Pana la amiaza ispravira tot, ba avura vreme sa treaca si la Grofsoru care se insarcina, gratuit, sa transcrie grabnic averea raposatului Ion Glanetasu pe numele bisericii romane din Pripas.
in aceeasi seara si cu invoirea dascalitei, Herdelea facu o instiintare episcopiei cum ca isi retrage plangerea impotriva preotului Belciug, declarand ca eminentul parinte sufletesc al Pripasului numai dintr-o scapare din vedere, iar nu din reavointa, n-a venit cu crucea la Boboteaza.
Chiar a doua zi sosi apoi si comunicarea inspectorului ca ministerul a binevoit sa-i incuviinteze trecerea la pensie, multumindu-i pentru serviciile aduse statului. Herdelea tremura citind adresa si se ingamfa de multumirile ministrului. Fireste ca, pana seara, toata Armadia afla regretele guvernului de-a fi pierdut un invatator atat de harnic ca Herdelea si toata lumea se minuna de asemenea distinctie rara. La beraria Grivita, unde intra sa bea o bere, Herdelea intalni pe Zagreanu care tocmai primise si el numirea.
- Bravo, urmasule! striga Herdelea aratandu-i adresa inspectorului. si-ti doresc sa capeti si dumneata, peste treizeci de ani, o hartoaga ca asta colea!
in cinstea acestor vesti, Herdelea ciocni cateva pahare cu Zagreanu, sperand in sinea lui ca tanarul, avand numirea in buzunar, va deschide vorba despre Ghighi. Zagreanu insa se posomori de tot, suspina foarte des si nici macar nu se uita in ochii lui Herdelea.
- Mi se pare mie ca Zagreanu vostru e cam hotoman! zise Herdelea acasa, povestind mutenia tanarului.
- Ei, acuma vedeti c-am avut dreptate! striga Ghighi, cautand sa para triumfatoare, desi inima ii tremura ca varga.
inainte de pranz, pe cand Ghighi isi potrivea rochia de bal in care voia sa mearga, a doua zi, la sfintirea bisericii din Pripas, veni Zagreanu, mai gatit ca de obicei si mai grav.
..Vrea sa-mi ceara mana", se gandi Ghighi, speriata de rusine si neindraznind sa sufle un cuvant.
Zagreanu intreba pe doamna Herdelea daca nu-i acasa cumva "domnul colega" si, afland ceea ce stia, se uita la Ghighi, rosi, vru sa plece indata si in sfarsit ii saruta mana si-i zise:
- Domnisoara... cred ca veniti la sfintire in Pripas?...
- Da... tocmai ma pregatesc sa... murmura fata.
- Atunci... atunci la revedere in Pripas! balbai Zagreanu zapacit, iesind repede fara a-si lua ramas bun de la doamna Herdelea.
"Ori e viclean, ori e fricos, isi zise dascalita, clatind din cap, fara insa a se supara cum s-ar fi suparat altadata. Barem de-ar da Dumnezeu sa fie bine..."
indata dupa masa Ghighi colinda toate pravaliile ca sa gaseasca niste panglicute fara de care rochia ei n-ar fi avut nici un farmec. Voia sa fie maine cea mai draguta din toate fetele, mai ales ca-si zicea in gand melancolica: "Poate ca e ultima mea petrecere de fata!..." Trecand pe la posta, auzi o bataie in geam. Era Balan, care-i facea semn sa intre.
- Scrisori!... si una chiar de la Bucuresti! zise Balan cu zambetul lui blajin pe o fata rotunda si umeda de sudoare. Adineaori au sosit... Tocmai ma gandeam cum sa vi le trimit mai repede, ca stiu cat trebuie s-o asteptati... Poftim, domnisoara, si iarta-ma ca te-am oprit din drum!
- De la Titu! striga Ghighi, apucand scrisorile si repezindu-se afara, zapacita.
Uita panglicutele si nu se opri pana acasa, framantata de bucurie, invartind in maini scrisoarea de la Titu si totusi nedesfacand-o.
- Titu! Scrisoare! tipa dansa aprinsa.
- Bravo! Bine c-a dat Dumnezeu! Mi s-a luat o piatra de pe suflet! zise Herdelea, punandu-si ochelarii ca totdeauna cand citea ceva deosebit. Ei, ia sa vedem ce spune bucuresteanul nostru!
Citi: "Iubitii mei, sunt numai de doua saptamani in Romania si parc-as fi de cand lumea. O viata noua s-a deschis in fata mea. O fi mai buna, o fi mai rea, cine ar putea spune? Deocamdata ma simt uluit si atat de mic ca vesnic mi-e frica sa nu fiu strivit de vartejul ce ma inconjoara. Multumit aievea sunt numai cand ma intorc cu gandul acasa, intre d-voastra care-mi sunteti cei mai dragi! in lumea asta mare si straina..."
- Saracul! bolborosi dascalita, cu gura punga si ochii umezi. "Ce-a fost si ce-am facut in Sibiu, ati citit desigur in gazete. Ar fi trebuit sa scriu si eu ceva pentru Tribuna Bistritei, dar unde am avut ragaz de scris cand ma frigeau grijile trecerii granitei?"
- Ba ar fi fost bine sa fi scris, c-ar fi vazut si domnii de peaici! se intrerupse Herdelea, privind peste ochelari la dascalita, ca si cand i-ar fi cerut parerea.
- Saracul! sopti doamna Herdelea. "Caci usor n-a fost de trecut in tara, fara pasaport, si daca nu era Virgil Pintea, nu stiu zau cum as fi ajuns la Bucuresti. Nu va puteti inchipui ce om de treaba e Virgil! Dragut, saritor, energic - o adevarata comoara. Laura poate fi mandra cu asemenea cumnat..."
- Mi se pare ca scrisoarea cealalta e tocmai de la Laura, zise Ghighi.
- Lasa, c-o vedem pe urma, si taceti acuma! facu Herdelea. "Virgil a fost salvarea mea. Eu, cand am vazut cate greutati si primejdii sunt de biruit, era sa renunt de-a mai incerca. De altfel indragisem Sibiul si ma gandeam sa ma opresc acolo. Virgil insa nici n-a vrut s-auda de una ca asta. Cum sa te impotmolesti la jumatatea drumului?... Ne-am dus impreuna la politaiul orasului care a refuzat categoric. Acelasi raspuns l-am primit si la comandantul politiei de frontiera... in sfarsit primarul, un sas batran, simpatic, prieten cu Virgil, s-a indurat de mine, in urma spuselor lui Virgil ca sunt ziarist, ca as vrea sa profit de ocazie sa vad Bucurestii si altele... M-am inchinat cand m-am vazut cu biletul de trecere in buzunar...
Pana la Turnu-Rosu m-a insotit si Virgil Pintea. Niciodata n-am fost mai miscat ca in jumatatea de ora cat m-am plimbat acolo, pe prundisul garii care parca plangea sub pasii nostri. Ma durea inima si-n gand imi ziceam intruna ca n-am sa mai vad poate cat voi trai pamantul Ardealului care mi-e atat de drag, mai drag ca orice in lume. Apoi sirena locomotivei a suie
rat prelung, duios, zguduindu-mi sufletul. M-am imbratisat cu Virgil si am plans amandoi..."
- Saracul mamii instrainat! murmura doamna Herdelea, stergandu-si nasul.
"Pe urma nici nu stiu cum m-am pomenit in Caineni... Romania! tara! Doamne-ajuta!... Graiul unguresc disparuse. Pretutindeni si toata lumea, romaneste: functionarii garii, vamesii, conductorul trenului, calatorii, casele... tot si toti... Pentru mine, obisnuit cu strainii la toate autoritatile de seama, schimbarea aceasta a fost o minune. Auzeam si nu credeam, si ma simteam atat de fericit ca-mi venea sa imbratisez pe toti oamenii.
Dar fericirea nu e nicaieri statornica. Am sosit in Bucuresti noaptea si am tras la hotel. Vroiam sa ma duc a doua zi la rudele care m-au poftit la Sangeorz sa viu la dansii ca acasa. M-am dus si n-am gasit decat niste slugi obraznice. Boierii inca nu s-au intors de la bai. Se vede ca de la Sangeorz au mai trecut si aiurea. A treia zi mi-am cautat o odaie mobilata, ieftina, caci hotelul mi-ar fi mancat repede banisorii cu care am ajuns in tara visurilor mele. Apoi din doua in doua zile am trecut pe la casa deputatului si voi mai trece. Sperantele se destrama insa mereu. Viata-i viata pretutindeni, cu aceleasi desertaciuni, cu aceleasi asteptari si mai ales cu aceeasi fata spaimantatoare care reteaza scurt aripile avantului. Visurile sunt tot atat de fara pret aici, ca si dincolo. Numai cei ce nu le au sunt multumiti, caci numai ei stiu sa stoarca placerile vietii.
Se poate totusi sa fie din vina mea amaraciunea care ma chinuieste. Nici un paradis nu e frumos ca acela pe care si-l zugraveste omul in sufletul sau. Raiul unuia poate sa fie iadul altuia. Fericirea e cladita de inchipuirea fiecaruia si fiecare si-o potriveste ca o haina. Poate ca eu sunt croitor prea neindemanatic. si poate ca, din pricina aceasta, niciodata n-o sa-mi gasesc haina ravnita... Dar, in locul nadejdilor stinse, rasar vesnic altele noi, mai ademenitoare, mai stralucitoare, deschizandu-ti drumuri noi, nazuinte noi. Necunoscutul e singurul indemn trainic in lume, fiindca intr-insul se ascund toate tainele ce dau pret vietii.
si astfel, in asteptarea viitorului, ma mangai cu trecutul. Valmasagul in care am cazut imi indreapta gandurile tot mai des inapoi. Pana sa-mi gasesc un locsor in lumea noua, mi-e dor de cea veche pe care am parasit-o. De aceea va rog sa-mi scrieti des si mult despre tot ce se petrece la noi, caci toate maruntisurile imi sunt mai dragi acuma ca atunci cand traiam in mijlocul lor. Sufletul meu rataceste aici intr-un desert fara popasuri ca o pasare ce si-a pierdut cuibul... Va sarut pe toti cu multa iubire - Titu".
Cand ispravi Herdelea, ramase o tacere ca intr-o biserica goala. De-abia tarziu dascalita balbai amar:
- Vai saracul baiat, cum s-a mai instrainat!... Of, Doamne, Doamne!
- Ce instrainat? zise Herdelea, cautand sa-si ascunda emotia. Asa-i omul cand pica in alta tara... Lasa ca se obisnuieste dansul, ca doar e barbat, nu carpa!
Se intinsera la vorba toti trei, incat uitara cealalta scrisoare. De altfel Laura nu spunea nimic nou, afara de vestea ca iar e grea si ca spera, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa faca un baiat.
Doamna Herdelea vru sa scrie ea insasi lui Titu, sa-l mangaie, povestindu-i despre toti si toate, si mai cu seama cum s-a prapadit Ion Glanetasu, stiind cat de mult a tinut el odinioara la "bietul Ion". Herdelea insa o facu sa-si amane planul pana dupa sfintirea din Pripas, zicand:
- Cine stie, poate ca si de-acolo vom avea de scris ceva... Batranii schimbara o privire plina de inteles: "ceva" insemna Zagreanu. Ghighi auzi si nu protesta, ca de obicei, fie ca nu voia sa se supere dupa scrisoarea lui Titu, fie ca avea si ea oarecare sperante aninate de sfintirea bisericii lui Belciug. Ba mai tarziu spuse enigmatic:
- Am sa-i scriu si eu, ca sa stie tot.
Duminica... Satul parc-a intinerit si s-a primenit in asteptarea zilei mari. E curat si vesel, nu degeaba poruncise preotul ca fiecare om sa mature ulita in fata casei, sa curete ograzile si sa impodobeasca portile cu verdeata. insusi Dumnezeu s-a milostivit sa ingaduie o vreme frumoasa, vrand parca sa rasplateasca astfel stradaniile slujitorului sau. Toata lumea imbracase haine albe de sarbatoare. Soarele de toamna, cumpatat si vested, imprastia lumina calda si placuta.
Belciug, frant de oboseala pregatirilor, nu mai simtea decat o emotie grozava, alcatuita dintr-o multumire fara seaman si o nerabdare din ce in ce mai dureroasa. Fiindca de sambata seara au inceput a sosi tarani de prin satele mai departate, de-abia a inchis ochii toata noaptea. in zorii zorilor apoi a fost in picioare, a dat o raita pe la scoala, unde avea sa fie banchetul "inteligentei", pe la Todosia, vadana lui Maxim Oprea, unde va petrece poporul, pe la biserica noua, sa fie toate in buna ordine. isi pipaia mereu inima, parca i-ar fi fost frica sa nu inceteze deodata a mai bate tocmai cand sa culeaga roadele tuturor silintelor sale.
Acuma dinspre Jidovita si dinspre Sascuta, trasurile uruiau mereu pe Ulita Mare. Calesti frumoase sau hodorogite, inalbite deopotriva de praf, bristi usoare, docare iuti, cupeuri grele aduceau domnimea, pe cand taranii de pe departe sau mai cu stare veneau in carute acoperite cu scoarte pestrite, iar cei de primprejur, spalati si primeniti, in cete galagioase, pe jos... Carciuma incepu sa aiba cautare, cu toate oprelistele preotului care ceruse pripasenilor sa nu ia nimic in gura pana dupa sfanta liturghie. Rifca, vaduva lui Avrum, ajutata de Aizic, avusese grija sa-si umple toate butoaiele cu rachiu, ca nu cumva sa se ispraveasca bautura intr-o zi asa de mare si cu atatia musterii. Taraful lui Goghi din Bistrita sosi in trei carute; in cea din urma se inalta gorduna, falnica si prevestitoare de veselie. Belciug nu uitase sa tocmeasca el insusi lautari pentru popor; Briceag, impreuna cu tovarasii lui, Holbea si Gavan, inchinau la carciuma in asteptarea inceputului serbarii. Preotul Belciug fu mai fericit cand picara Herdelenii.
- Of, bine ca v-a adus Dumnezeu! suspina dansul zambind cu mana la inima. Cata emotie... Of, barem de-ar merge struna toate!
Doamna Herdelea si Ghighi fura rugate indata sa inspecteze impodobirea bisericii si apoi mai ales pregatirile facute la scoala pentru banchetul domnimii. Mancarile erau servite de berariile Rahova si Grivita din Armadia, dar totusi ochiul femeii e mai ager ca al celui mai iscusit restaurator din lume. Herdelea insa trebui sa ramaie cu Belciug, sa-i dea ajutor la primirea oaspetilor.
Episcopul sosi pe la zece, intr-un cupeu inchis, tras de patru cai, inconjurat de o ceata de flacai pripaseni, calari, care il asteptasera la podul de peste Somes, dupa ordinele preotului. Cupeul era urmat de vreo sase alte trasuri in care se gasea suita episcopului, alcatuita din inalte fete bisericesti.
Doi preoti tineri se repezira sa-i ajute sa coboare din cupeu. Cand pasi episcopul pe scara, trasura se indoi, aproape sa se rastoarne. Era batran si foarte gras, dar cu o fata blanda, cu niste ochi albastri si limpezi de copil si cu o barba ninsa in care se amestecau parul lung si mustatile galbejite. Avea obrajii roscovani si sufla greu.
- Foarte cald, murmura dansul surazand silit imprejur si ridicand degetele sa binecuvanteze multimea descoperita.
Pe fruntea larga care se pierdea in crestetul plesuv si lucitor, licareau bobite de sudori. Simti ca-i vine sa stranute si se acoperi repede. Avea groaza de guturai si de aceea se ferea vesnic de curent si raceala.
Belciug isi facu loc cu coatele prin inghesuiala, soptind intruna miscat "dati-mi voie, va rog" pana ce ajunse cu mare greutate in fata episcopului. Aici tusi usor, ca sa-si alunge emotia din gat, si apoi rosti cele cateva cuvinte de buna venire pe care le invatase in fata oglinzii, incurcandu-se totusi de mai multe ori, ceea ce insa parca spori solemnitatea clipei.
- Bine... bine, gafai episcopul plictisit. Tare frumos... Ravna sfintiei tale ma bucura foarte... Preotul... pastorul Domnului... Da... Asa... Dar inainte de-a incepe programul, as dori sa ma odihnesc putin... Macar zece minute... M-a prapadit calatoria... s-apoi am dormit foarte prost azi-noapte in Armadia...
Protopopul din Armadia, la care dormise episcopul si care-i facuse un pat imparatesc, pali, dar se facu ca nu aude.
Arhiereul intra in casa cu Belciug, ceru apa, se aseza intr-un jilt si statu neclintit vreun sfert de ceas, cu ochii truditi inchisi, miscand doar buzele din cand in cand fara glas, Belciug ramase langa dansul, tacut si respectuos. Afara insa lumea porni spre biserica.
Cincizeci si doi de preoti, cu episcopul in frunte, slujira sfintirea. Vesmintele batute cu fir umpleau biserica de stralucire. Mirosul de tamaie se urca pana-n tavan si se cobora pana-n sufletele care-l sorbeau lacome, imbatate de evlavie. O taina adanca, coplesitoare si placuta, framanta toate inimile si mintile.
Din clipa cand trecu pragul bisericii, infatisarea episcopului s-a schimbat ca prin farmec. Ochii lui mariti pareau scaldati intr-o blandete cuceritoare si pe toata fata ii plutea un zambet bun, nevinovat si cucernic, ce-i tremura usor barba argintie. Glasul obosit rasuna dulce si lin, patrunzand drept in suflete, imbratisandu-le si inaltandu-le in alta lume. Chiar broboana de sudoare de pe frunte parea o cununita de diamante sau o aureola nedespartita.
in sfarsit se sui in amvonul stramt, pasind anevoie pe treptele in spirala, gafaind foarte tare incat se auzea pana in cor. Linistit isi roti privirea peste tot cuprinsul bisericii, mangaind parca icoanele noi, tavanul pictat cu stele, din care atarna un candelabru cu zeci de lumanari albe aprinse, ca o faclie uriasa, altarul daurit, fumul alburiu de tamaie serpuind deasupra multimii de oameni care se inghesuiau tacuti, cu fetele rosii asudate, cu ochii mari ridicati spre amvon, amestecati de-a valma, domni in haine negre, tarani cu camasa ca zapada, femei in catrinte pestrite... Apoi, ca un mosneag obosit de anii vietii si intrezarind fericirea cea mare, vorbi rar, domol, fara inflorituri si fara gesturi, despre Dumnezeu, despre oameni, despre romani, despre scoala si credinta, despre Belciug, despre toate, nemestesugit, incheind cu o blagoslovenie simpla, ca o revarsare a unui duh viu. O tacere lacoma ii inghitea cuvintele, picurandu-le in inimile oamenilor ca un balsam atotputernic...
Doamna Herdelea, care la inceput nu-l putuse suferi, parandu-i-se prea gras si lumesc, din care pricina nici nu se imbulzise sa-i sarute mana, desi se zice ca asemenea sarutare poarta noroc toata viata - acuma, sezand in strana, avand la stanga pe Ghighi si la dreapta pe doamna Filipoiu, se imblanzi si simti din ce in ce mai multa simpatie pentru omul batran atat de schimbat la fata, parca ar fi vazut pe Dumnezeu. Cand se ispravi predica, sopti pocaita doamnei Filipoiu:
- Uite-asa imi inchipuiesc ca trebuie sa fi fost si apostolii! Oameni cu slabiciuni in fata oamenilor, si sfinti cuprinsi de duhul sfant in fata lui Dumnezeu...
- Da, da, facu doamna Filipoiu, intorcandu-se speriata, fara a fi auzit soapta, caci, in vremea cat vorbise episcopul, ea se gandise cu tristete la Elvira ei care n-a avut inca nici un petitor.
indata dupa savarsirea slujbei, episcopul ceru sa i se aduca repede cupeul, sa plece, dornic sa ajunga negresit acasa deseara, la patuceanul lui in care sa-si odihneasca oboselile drumului. Belciug de-abia l-a putut indupleca sa guste ceva la iuteala si sa inchine un pahar de vin pentru viitorul parohiei din Pripas. impreuna cu episcopul plecara fireste si fetele simandicoase, venite numai ca sa arate ca nu lipsesc de la ceremoniile nationale si religioase.
Ceilalti oaspeti insa rasuflara scapand de prezenta stanjenitoare a vladicii. in cateva minute toata domnia se gasi la banchet, intampinata cu Desteapta-te, romane de catre iscusitul Goghi. Mesele erau intinse in scoala golita de banci si infrumusetata cu verdeata. Grofsoru tinu intaiul toast pentru "vrednicul preot Belciug", avand grija sa accentueze la urma ca "datoria acestui colt romanesc este sa trimita in viitor deputat roman in Camera de pe malul Dunarii". si de-aci incolo toasturile urmara lant doua ceasuri, incat tinerii de ambele sexe, doritori de dans, incepura sa murmure. Belciug primea felicitarile, multumea tuturor, dadea ordine chelnerilor, neobosit ca si cand fericirea care-i inflorise obrajii i-ar fi indoit si puterile.
Ghighi bause o jumatate de pahar de vin rosu, ciocnind mereu cu Zagreanu care se facuse ca racul, ii angajase toate dansurile, isi dadea ochii peste cap, negasind vorbele care sa-i imbrace gandurile, isi desfasura planurile de viitor ce prevedeau negresit si indeosebi o nevasta draguta, cuminte, culta... "intocmai ca dumneata, stimata domnisoara".
- Dansul! Dansul! se auzi in sfarsit tot mai des printre cavalerii nerabdatori, rasplatiti cu priviri recunoscatoare de catre domnisoarele sfioase, in buna parte odrasle de preoti, ahtiate dupa dans deoarece vara aceasta n-a fost nici o petrecere de seama in imprejurimi.
in sfarsit Zagreanu incepu niste tratative misterioase cu Goghi, pe care le incheie cu o strangere de mana, neuitand sa aiba in palma o hartie de zece coroane. Rezultatul fu o somesana zvapaiata care starni un ropot de aplauze tineresti. intr-o clipire cativa tarani scoasera afara atatea mese incat jumatate scoala se prefacu in sala de dans. Zagreanu, fericit, alerga la Ghighi, care rosi de mandrie ca are cinstea de-a deschide balul, pe cand prietenele ei din Armadia sedeau ingrijorate. Doamna Herdelea, tinand carnetul de dans si evantaiul Ghighitei, isi lua cuvenitul loc pe un scaun langa perete, intre doamna Filipoiu si doamna Grofsoru, dezbatand greutatile vietii. Vorbind insa nu scapa din ochi de loc pe Ghighi, care dansa ca o zana, se mladia, zambitoare, primea multe complimente si ciripea cu Zagreanu, ocolindu-i privirile rugatoare.
in cealalta jumatate de scoala domnii continuau banchetul si toasturile. Popa din Vararea se chercheli curand, ca si doctorul Filipoiu si profesorul Maiereanu. in cele din urma, cu toata impotrivirea lui Spataru, tinu un mic discurs si solgabiraul Chitu, subliniind in treacat liberalismul stapanirii care ingaduie bucuroasa propasirea tuturor popoarelor credincioase patriei. Silvicultorul Madarasy dobandi sarutarea vajnicului Spataru pentru un inflacarat "traiasca romanii". Herdelea, intalnind printre preoti multi prieteni din copilarie pe care nu-i vazuse de ani de zile, bau cu fiecare cate un paharel si povesti tuturor cum dupa treizeci si doi de ani de zile de slujba, avand nevoie de odihna binemeritata, a primit multumiri de la insusi ministrul scoalelor. in acelasi timp insa lauda catre toti pe Belciug care-i "un popa fara pereche si un om cum nu se poate mai de treaba". Belciug de asemenea impuia urechile tuturor slavind pe Herdelea, "prieten nepretuit si roman vrednic de stima obsteasca".
Aproape de asfintitul soarelui, preotul propuse lui Herdelea sa mearga putin in mijlocul taranilor, zicand:
- E datoria noastra, Zaharie, sa purtam de grija poporului!
- Asa-i, Ioane, asa-i... Prea bine... Dar sa-mi iau si baba! raspunse Herdelea clipind din ochi foarte jovial.
Doamna Herdelea nu putea sa lase singura pe Ghighi. Atunci isi aduse aminte si Zagreanu ca, fiind invatatorul comunei, are obligatia sa mearga si dansul, mai ales ca fara domnisoara Ghighi nu face doua parale toata petrecerea. Ghighi era de asemenea bucuroasa sa plece, fiindca Zagreanu devenise iar melancolic, se incapatana sa vorbeasca tot mai staruitor de ochii ei si chiar incepand de cateva ori sa-i declare: "Domnisoara, te...", fara insa a indrazni sa sfarseasca: "...iubesc!" Mai gasindu-se si alti doritori de a vedea petrecerea poporului, se aduna repede un grup vesel care porni spre casa Todosiei lui Maxim Oprea.
Ograda gemea de oameni... Batranii, cu primarul Florea Tancu in frunte, stateau in poarta deschisa si, privind cum joaca tineretul, vorbeau despre biserica, despre cules si despre darile grele. Toma Bulbuc, mohorat, ofta des si de-abia arunca uneori cate-un cuvant, caci gandurile lui erau mereu la George, care acuma sedea in temnita din Bistrita, asteptand judecata curtii cu jurati. Mai la o parte, stingher, batranul Glanetasu tragea cu urechea, mai umilit ca odinioara; moartea lui Ion il incaruntise de tot si-i sadise in ochii blanzi o tristete statornica.
Straja Cosma Ciocanas fusese insarcinat de Belciug cu impartirea celor trei vedre de rachiu gratuit, prevazute in programul pentru sarbatoarea sfintirii noii biserici. isi indeplinea slujba cu atata nepartinire ca bruftului pe unii flacai care voisera sa ia doua portii, iar cu Macedon Cercetasu ajunsese chiar la o usoara si trecatoare paruiala.
- Tot omul are dreptul la o litra de bautura! Asa-i porunca! Cine nu se satura, sa mai cumpere si de la carciuma! striga Ciocanas, sfatos, din cand in cand, in gura tinzii, unde trona cu o palnie intr-o mana si in cealalta cu o masura de tinichea, imprumutate de la vaduva lui Avrum.
Langa prispa s-a strans un palc de barbati imprejurul lui Simion Butunoiu, care povestea minciuni din batrani, tusind si stranutand zgomotos. Macedon Cercetasu, trasnit rau, umbla de ici-colo, comandand nemteste si dand din maini spre marea veselie a copiilor care il salutau militareste.
Lautarii cantau invartita cu foc. Flacaii tropaiau tantos, iar fetele se rasuceau ca sfarlezele, cu zambete multumite pe fata. Umbra nucilor batrani de langa sura se intindea din ce in ce, subtire, cuprinzand aproape toata ograda.
Cand sosi grupul de domni, jocul se opri brusc, in semn de respect. Toti batranii se descoperira, iar primarul cu batranii inconjurara pe Belciug si pe Herdelea, vorbind de solemnitatea sfintirii care a prilejuit atata cinste satului intreg si indeosebi preotului. Ilie Onu, care, de cand s-a insurat si Nicolae Tataru cu fata lui stefan Hotnog, a ramas capul flacailor, se apropie de Zagreanu si-l pofti sa joace, oferindu-i pe cea mai frumusica fata din Pripas, pe Maria lui Trifon Tataru, pe care si-o ochise dansul s-o ia de nevasta cu caslegi. Zagreanu, nedezlipit de Ghighi, refuza zapacit. Atunci Ilie chema pe domnisoara la joc, ceea ce pe doamna Herdelea o umplu de revolta, iar pe Ghighi o facu sa zambeasca de rusine. in sfarsit primarul, cu consimtamantul preotului, porunci flacailor sa continue jocul, sa vada si domnii cat sunt de frumoase petrecerile prostimii.
Toma Bulbuc izbuti curand sa ia deoparte pe Herdelea, sa se mai sfatuiasca cu dansul despre George. Nevasta lui Toma, mai uscata, cu ochii mici, veseli, mai adanciti in cap si cu glasul mai plangator, veni langa ei, isi franse mainile si se jura ca numai farmecele rele au putut face pe baiatul lor sa cada in asemenea napasta. Herdelea il incuraja sa aiba deplina incredere in Grofsoru, caci nu-i avocat ca el nicaieri.
- Mi se pare ca pana sa vie acasa George, nevasta-sa o sa-l astepte cu copilasul in brate. Zice ca-i grea... O fi, ca asta-i menirea femeii, rosti mai tarziu Toma, inseninat putin.
Prin sat insa umbla zvonul ca Florica ar fi ramas insarcinata cu Ion. Nimeni nu stia de unde a iesit vorba aceasta, dar multi o credeau. Unele babe mai lacome de barfeli ispiteau pe Savista, care acum se mutase inapoi la Trifon Tataru si cersea iar in Ulita Mare, deoarece Florica o vedea ca sarea in ochi. Oloaga insa nu raspundea nimanui, era vesnic acra si manioasa, incat lumea spunea ca trebuie sa fi intrat in anul mortii.
Tocmai cand se ispravi jocul, veni galagios Vasile Baciu care, dupa ce incercase zadarnic sa conrupa pe Cosma Ciocanas, se dusese la carciuma sa-si potoleasca mai bine setea. Cum zari pe Belciug, se intuneca si se indrepta glont spre dansul zicandu-i:
- si asa, domnule parinte, vrei sa-mi iei mosia cu tot dinadinsul?
Preotul incerca sa nu-l bage in seama, ca sa nu-si strice dispozitia. Vasile insa nu-l slabi si se indarji tot mai rau. Atunci Belciug, suparat, ii zise tare, sa auda intreg norodul:
- Ai ajuns rusinea satului, mai Vasile, si tot nu te mai saturi de blestematii?... Pamant mai mult iti trebuie ca sa poti bea mai mult?... N-ar fi pacat de Dumnezeu sa incapa in mainile tale mosia, s-o prapadesti prin carciumi?... Apoi pamantul nu-i pentru betivi si lenesi, Vasile! Nu, nu! Pamantul asteapta munca si truda, nu lenevie!... Ion, ginere-tau, fie iertat, da, merita mosia, ca-i era draga si punea osul s-o munceasca. Bine te-a cunoscut de n-a vrut in ruptul capului sa o lase s-ajunga iar pe seama ta... Cand vei vrea sa muncesti omeneste si sa te lasi de betie, atunci sa vii la mine sa mai vorbim! Deocamdata si cat ai e prea mult... Asa!... Pana atunci insa sa piei din ochii mei, satana afurisita!
Dojana preotului, mai ales fiind stapanita, gasi aprobarea tuturor satenilor. Chiar si Vasile Baciu parca se dezmetici, caci indata incepu sa se inchine, mormaind:
- Apoi daca-i asa, am sa fac juramant in biserica cea noua si n-am sa mai iau in gura nici un strop de rachiu, cate zile-oi mai trai...
Belciug auzi fagaduinta, multumit, dar totusi nu vru sa mai intinda vorba cu dansul, ci se intoarse spre un grup de tarani din Sascuta, care venisera la sfintire dornici sa poata muta cat mai degraba biserica cea veche, sa aiba si ei bisericuta lor ca toate satele crestine.
Fiindca se insera si mai ales fiindca Herdelea incepuse sa inchine paharele cu taranii, doamna Herdelea hotari ca, fara a mai trece pe la scoala, unde continua petrecerea domneasca, e vremea sa plece direct acasa, in Armadia. Zadarnice fura staruintele preotului, care de-abia acuma voia sa se aseze serios la chef cu Herdelea, zadarnice rugamintile lui Zagreanu, care se jura ca lipsa Ghighitei rapeste tot farmecul balului - doamna Herdelea ramase neinduplecata. Belciug atunci le oferi brisca lui cea buna, regretand insa mereu ca doamna nu binevoieste sa mai zaboveasca barem un ceas. Ca sa-i arate ca nu-i suparata, doamna Herdelea il pofti sa traga totdeauna la dansii, cand va veni in Armadia, ceea ce preotul primi foarte bucuros.
- Mare pacat insa ca nu vom mai lucra de-acuma impreuna, draga Zaharie! adauga Belciug cu duiosie in glas.
- Ce are a face, Ioane ?... N-ai colea pe prietenul Zagreanu, care-i tot de-al nostru ?
- As!... Zagreanu!... Noi doi anevoie o sa ne intelegem, mormai Belciug, innourandu-se.
- Lasa ca-i baiat bun, zau e bun, zise Herdelea invaluind pe Zagreanu intr-un zambet de incredere.
- Poate numai dac-ar avea norocul sa-si gaseasca o nevestica buna, romanca verde, uite-asa ca domnisoara Ghighi, poate ca atunci ar pricepe care i-e chemarea in mijlocul nostru! rosti preotul mai grav.
Ghighi era sa lesine de rusine. Zagreanu insa fu cuprins de o indrazneala extraordinara, incat zise repede:
- Daca domnisoara m-ar vrea, eu... eu...
- Ma rog, ma rog, asemenea lucruri serioase nu se pun la cale in ulita! il intrerupse doamna Herdelea cu o blandete neobisnuita. Vino pe la noi, si te primim cu draga inima...
Totusi Zagreanu, spre a-si potoli avantul, apuca mana Ghighitei si o saruta prelung.
Brisca porni la pas, caci Zagreanu ii insotea pe jos. in fata casei lor din capul satului se oprira putin. Zenobia, care sedea posomorata pe prispa, veni la trasura, vorbi despre Ion, planse cu sughituri si in cele din urma afurisi pe George si tot neamul lui Toma.
- Bietul Ion! zise doamna Herdelea. Iute s-a mai prapadit... Se vede c-asa i-a fost scris!
Zenobia se intoarse acasa, lasand in urma-i o dara de jale. Pe urma insa se uitara cu totii la casa lor mereu goala, mereu incuiata, cu ograda napadita de buruieni.
- Casa va asteapta s-o stapaniti, murmura Herdelea privind increzator in ochii urmasului sau.
Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu fata poleita de o raza intarziata, parca ii mangaia, zuruindu-si usor trupul in adierea inserarii de toamna.
Zagreanu ramase in mijlocul ulitei, urmarind cu priviri dragastoase trasura ce se departa in trapul cailor. Ghighi, sezand pe scaunelul din fata, il vedea si-l gasea mai dragut ca orice alt barbat din lume.
La Rapile Dracului batranii intoarsera capul. Pripasul deabia isi mai arata cateva case. Doar turnul bisericii noi, stralucitor, se inalta ca un cap biruitor. Zagreanu insa era tot in drum, in fata crucii, cu capul gol si, cum statea acolo asa, parca facea un juramant mare.
Apoi soseaua coteste, apoi se indoaie, apoi se intinde iar dreapta ca o panglica cenusie in amurgul racoros. in stanga ramane in urma Cismeaua Mortului, pe cand in dreapta, pe hotarul vested, delnitele se urca, se impart, se incurca pana sub padurea Vararei. Apoi Padurea Domneasca inghite uruitul trasurii, valtorindu-l in ecouri zgomotoase...
Satul a ramas inapoi acelasi, parca nimic nu s-ar fi schimbat. Cativa oameni s-au stins, altii le-au luat locul. Peste zvarcolirile vietii, vremea vine nepasatoare, stergand toate urmele. Suferintele, patimile, nazuintele, mari sau mici, se pierd intr-o taina dureros de necuprinsa, ca niste tremurari plapande intr-un uragan urias.
Herdelenii tac toti trei. Numai gandurile lor, atatate de speranta impodobitoare a tuturor sufletelor, alearga neincetat inainte. Copitele cailor bocanesc aspru pe drumul batatorit si rotile trasurii uruie mereu, monoton, monoton ca insusi mersul vremii.
Drumul trece prin Jidovita, pe podul de lemn, acoperit, de peste Somes, si pe urma se pierde in soseaua cea mare si fara inceput...
CELOR MULTI UMILI
Sfarsit
Ion - Glasul pamantului - Inceputul
Ion - Glasul pamantului - Zvarcolirea
Ion - Glasul pamantului - Iubirea
Ion - Glasul pamantului - Iubirea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Noaptea
Ion - Glasul pamantului - Noaptea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Rusinea
Ion - Glasul pamantului - Rusinea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Nunta
Ion - Glasul pamantului - Nunta (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Vasile
Ion - Glasul iubirii - Copilul
Ion - Glasul iubirii - Copilul (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Sarutarea
Ion - Glasul iubirii - Sarutarea (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Streangul
Ion - Glasul iubirii - Blestemul
Ion - Glasul iubirii - Blestemul (continuare)
Ion - Glasul iubirii - George
Ion - Glasul iubirii - Sfarsitul
Aceasta pagina a fost accesata de 4486 ori.
