Ion - Glasul iubirii - Copilul
de Liviu Rebreanu
Cu cat se apropia alegerea de deputat, cu atat Herdelea, tatal si fiul, se ciorovaiau mai mult, ca si cand toate necazurile si toate nadejdile, ba chiar insasi soarta lor ar fi atarnat de izbanda romanului sau a ungurului. Batranul, care purta in suflet groaza procesului cu judecatorul, credea din ce in ce mai tare ca, contribuind la alegerea candidatului guvernamental, va scapa teafar din ce-l ameninta. Se gandea in taina ca, in preajma judecatii, va ruga pe ocrotitorii sai, subinspectorul si deputatul, sa puna o vorba buna pentru dansul acolo unde trebuie. Vazandu-l cu asemenea sprijinitori, judecatorul va trebui sa se imblanzeasca, iar tribunalul sa inceteze urmarirea... si, fiindca in cele din urma Titu radea neincrezator de sperantele lui, Herdelea zicea convins:
- Cine rade la urma rade mai bine, baiete! Dascalita, desi nu putea suferi neamul unguresc, ramase totusi neclintita in parerea ei ca, mai presus de orice, omul trebuie sa aiba grija de pielea lui. De altfel ea si cu Ghighi nu se sinchiseau atata de mofturile alegerii, cat se framantau ca, in afara de cateva carti postale ilustrate, n-aveau inca nici o scrisoare de la Laura, macar ca acuma se implineau aproape doua luni de la nunta. isi faceau fel de fel de inchipuiri, cautau explicatii care sa le potoleasca nelinistea, dar care mai mult le intristau.
Titu se mistuia si se chinuia de insufletire. Dorea cu atata inversunare izbanda lui Grofsoru, ca il durea chiar numai gandul ca ar putea cadea. incepea aproape sa urasca pe tatal sau, mai ales ca punea vesnic inainte interesul personal.
- Daca nu vrei sa facem nici o jertfa, cum crezi c-o sa triumfam vreodata? striga dansul desperat, scrasnind din dinti si smulgandu-si parul.
Egoismul acesta, de care se izbea de altminteri pretutindeni, il hotari sa se gandeasca sa plece oriunde, in lume, incredintat ca aiurea oamenii vor fi mai voiosi sa se sacrifice pe altarul unei idei. Desi striga intruna ca activitatea e mama succesului, continua sa petreaca zilele prin Armadia, la beraria Rahova sau la Grivita, unde, impreuna cu alti tineri entuziasti, se imbatau cu vorbe mari, visau inchipuind planuri indraznete si puneau la cale soarta poporului. Fiind siguri de succes, ii umflau mereu proportiile. Li se parea ca alegerea lui Grofsoru va revolutiona nu numai tara, ci toata Europa.
stiau dinainte discursurile zdrobitoare cu care Grofsoru va ului Parlamentul si vedeau limpede clipa cand Ardealul se va ridica brusc in picioare si va cadea, ca un copil pierdut si regasit, in bratele Romaniei, cand cei oropsiti de atatea veacuri isi vor lua locul ce li se cuvine intre popoare, ca niste urmasi vrednici ai stapanilor lumii...
Dupa asemenea inaripari, intrand seara in atmosfera imbacsita de realitate de acasa, Titu simtea ca se pravale din inaltimi si se zvarcolea neputincios. "Trebuie sa plec de-aici, altfel am sa ma inabus!" isi zicea dupa ce se certa cu tatal sau care nu voia nici sa-i mai asculte argumentele.
Cu toata sila ce i-o facea slujba de subnotar, isi gasi singur un loc in Lusca si, intr-o seara, aproape de alegere, in urma unei discutii mai violente, declara ca are sa se duca indata ce va afla rezultatul luptei, fiindca s-a saturat de viata aceasta fara nici un ideal, manjita numai de noroiul maruntisurilor zilnice. Declaratia voia sa fie o razbunare impotriva tatalui sau, care insa se bucura auzindu-l si-l felicita ca incepe sa se cuminteasca.
in ajunul alegerii trecura prin Pripas doua companii de honvezi care aveau sa dea o mana de ajutor jandarmilor concentrati din tot judetul spre a pastra ordinea.
- Uite ce sustineti dumneavoastra, cei cu prudenta! zise Titu catre Herdelea aratandu-i soldatii ce de-abia-si tarau picioarele obosite. Drept argumente ne dati baionete!
in sfarsit ziua cea mare rasari frumoasa... Armadia fierbea ca un stup in ceasul cand roieste. Toata lumea era stapanita de infrigurare. Din sus si din jos soseau mereu cete de tarani, cu preotii si cu invatatorii in frunte, unii pedestri, plini de praf si de sudori, altii in carute, toti veseli si strigand mereu "traiasca"...
De la biserica cu doua turnuri, de-a curmezisul pietei, pana la primarie, unde era biroul electoral, in dreapta si in stanga strazii se intinsera cordoane de jandarmi cu baioneta la arma, cu penele de cocos agitate in palarii, rastindu-se la multimea ce se inghesuia in spatele lor, racnind deseori "inapoi" si amenintand cu pustile. in mijlocul pietei, langa crucea ingradita cu uluci, un grup de elevi de liceu din clasele superioare, incadrati de cativa profesori tineri si de studenti indrazneti, cantau Desteapta-te, romane, intrerupandu-se din cand in cand ca sa strige in cor: "Traiasca deputatul Victor Grofsoru!" Grupul ajungea pana la cordonul de jandarmi; cei din fata aplaudau pe alegatorii romani si huiduiau pe ovreii si ungurii care se indreptau spre primarie. Aici, chiar in spatele unui jandarm voinic, cu mustati mari si sclipitoare de pomada, statea si Titu, rosu de entuziasm si ragusit de cat a cantat si a racnit. Toata piata gemea de tarani nealegatori, adusi inadins sa manifesteze, urland "traiasca" sau "rusine".
Belciug veni mai devreme, urmat de vreo douazeci de pripaseni, dar in fata bisericii un ofiter de jandarmi trimise in dosul cordonului pe cei ce n-aveau carti de alegatori, incat preotul defila numai cu sase insi inspre localul de vot, zambind amar la multimea care-l aplauda.
Titu striga insufletit "bravo, Belciug", iar popa ii raspunse magulit si trist:
- Nu-i vina mea ca suntem numai atatia, stii bine! Soarele ardea. Caldura crestea neincetat. Oamenii, osteniti de cat au stat in picioare, asudau, se indarjeau, se imbulzeau spre cordoanele de jandarmi fara sa stie de ce, iar jandarmii se strambau, racneau si izbeau ici-colo cu patul pustii, injurand.
Pe la amiaza Grofsoru, insotit de cativa prieteni, trecu pe strada, spre biserica, sa-l vada multimea. insufletirea izbucni ca o flacara dintr-un jaratic peste care ai turnat ulei. Cantecele, uralele, tipetele se topeau intr-un zgomot naprasnic. Lumea se napusti peste cordoane sa-l vada mai bine. "Ura! Traiasca Victor Grofsoru!... Jos renegatii!..." Jandarmii se zbateau, invartind armele sa stapaneasca valurile de oameni. Unul, cuprins de manie fiindca norodul nu-l lua in seama, impunse cu baioneta in multime, intepand pe un taran batran, care tocmai se lupta sa iasa din valtoare si care deodata incepu sa se vaiete.
- Rusine!... Huo!... Jos cu ei! urla gloata repezindu-se mai darza asupra cordonului.
- inapoi!... inapoi! tipau jandarmii lovind cu arma in cei care se avantau peste linia oprita.
Grofsoru, care tocmai vazuse cum a impuns jandarmul, se repezi la taranul ranit si-l imbratisa furtunos, in vreme ce multimea vuia de entuziasm si multi intrebau: "Ce este? Ce s-a intamplat?" Apoi, revenind in mijlocul strazii, isi scoase palaria, isi sterse naduseala si incepu cu glas vibrator:
- Cetateni! A curs sangele nevinovat! Teroarea... Nu izbuti sa continue, caci un ofiter de jandarmi il opri scurt, declarandu-i ca nu e voie sa atate lumea. Grofsoru se ciondani un rastimp cu ofiterul protestand cu gesturi largi, pe cand partizanii il sprijineau staruitor:
- Traiasca!... Traiasca!... in clipele acestea sosi in piata Herdelea, urmat de cinci alegatori, cu fata luminata de un zambet sfios, uitandu-se putin speriat in dreapta si stanga. Cativa strigara "traiasca", dar indata un glas gros racni: "Rusine! Renegatii!... Jos!" si repede toti izbucnira in huiduieli, iar printre baionetele lucitoare pumni inclestati se scuturau amenintatori. Herdelea, infricosat, simti un tremur in genunchi, dar zambetul nu-i disparu de pe buze ca si cand ar fi fost vopsit... Grupul de liceeni porni sa cante batjocoritor "Vesnica pomenire", cu glasuri ascutite si false de mascarada, in timp ce altii racneau neincetat "rusine".
Titu, cuprins deodata de o mila mare, se piti la spatele jandarmului, uitandu-se ingrijorat dupa tatal sau, imbatranit prea inainte de vreme, a carui fata acuma era alba incat de-abia i se mai vedeau mustatile mici si carunte.
- Renegatule!... Rusine!... Tradatorule!... Jos! tipau zeci de voci in jurul lui Titu, care ridica mainile, coplesit de emotie, parc-ar fi vrut sa opreasca ocarile necrutatoare.
Grofsoru, care nu mai ispravea discutia cu ofiterul, cum zari pe Herdelea, se intoarse si-l apostrofa indignat:
- imi pare rau, domnule Herdelea, ca tocmai dumneata... invatatorul se opri fara sa poata scoate o vorba. Ofiterul insa interveni:
- Pardon!... Va rog sa nu terorizati pe alegatori! Aici nu se permite nici o presiune! zise punandu-se intre Grofsoru si Herdelea si apoi adaugand, catre acesta: inainte, inainte, domnilor!
- Protestez impotriva acestei noi incalcari de lege! striga Grofsoru, deschizand o noua ciorovaiala cu ofiterul.
in fata primariei, solgabiraul Chitu stranse mana lui Herdelea si-l prezenta unui domn scurt si gros, cu ochelari de aur si cu o mustata galbena rara:
- Domnule candidat, iata unul din prietenii nostri!... imi dati voie? Candidatul dadu mana invatatorului, zicandu-i masinal:
- imi pare foarte bine... Voi fi totdeauna la dispozitia dumitale... Totdeauna...
Herdelea, inviorat, primi cuvintele ungurului ca o usurare si intra in biroul notarului unde, la o masa lunga, sedea un judecator de la tribunalul din Bistrita, uscat, cu nasul foarte subtire, cu niste ochi mici, rautaciosi si cu un creion in mana. invatatorul il cunostea. Alaturi alti doi, tot de la tribunal, scriau voturile in formulare tiparite. Odaia era plina de oameni care masurau pe alegatori cu priviri banuitoare.
Herdelea se apropie de masa cu palaria in mana, cu zambetul pe fata. Judecatorul, presedintele comisiunii electorale, il privi intrebator.
- Votez pe domnul candidat Beck! zise invatatorul, rezemandu-se cu mainile de dunga mesei si uitandu-se in ochii judecatorului parc-ar fi vrut sa-l roage sa-l tina minte si sa-l apere cand va veni la proces.
Cei cu formularele ii insemnara numele, iar presedintele rosti, indiferent si obosit:
- Altul? invatatorul se dadu putin la o parte, sa faca loc tovarasilor sai.
- Tot din Pripas, murmura dansul catre judecatorul care parea ca nu-l aude, ci se scarpina dupa ureche cu creionul si se uita la cei ce scriau voturile.
La sase seara comisiunea declara ales pe candidatul Bela Beck, cu o majoritate de cinci voturi.
Rezultatul se raspandi pe-afara, prin multimea obosita, care-l primi cu strigate de indignare si cu cantece nationale. Piata totusi se goli curand. Carciumile insa se umplura, adapostind pana noaptea tarziu comentariile aprinse, felicitarile, amenintarile...
Herdelea povesti acasa incantat cum i-a strans mana deputatul si cum i-a fagaduit sprijinul pentru orice imprejurare, cum i-a zambit judecatorul incretind fruntea ca sa-si intipareasca in creieri numele lui.
- De-acu nu mai am nici o grija cu procesul... De-acu pot dormi linistit! zise dansul cu mandrie. Vezi acuma ce inseamna sa stii sa te porti cu oamenii? adauga apoi banuitor catre Titu.
- Am vazut... am vazut! sopti tanarul istovit. Auzindu-l si vazandu-l insa isi amintea racnetele multimii in piata, cand a trecut Herdelea, paloarea lui de-atunci si mila aceea dureroasa ce-o simtise si care i-a ramas in inima parca mai adanca. Era trist si abatut, ca si cand ar fi pierdut orice nadejde in lume. "Iata de ce atarna infaptuirea ideii! se gandea dansul. Cinci voturi! Adica tocmai voturile tatii... ca sa-si usureze procesul! Daca nu era procesul, triumfa ideea... si barem procesul de-ar iesi bine!... Iata ce hotaraste soarta unui popor: un fir de tina... si totusi ideea nu poate muri! Ideea e sufletul omului."
Profitand ca notarul din Lusca era in Armadia, cu alegerea, a doua zi pleca. "Dac-as mai sta mult aici, ar trebui sa ma scufund de tot in noroiul realitatii!" isi zise Titu despartindu-se.
- M-a alungat, tata... sopti Ana atat de incet ca nici ea insasi nu-si auzi bine glasul, cu groaza incuibata in ochi, asteptanduse s-o zdrobeasca.
Vasile Baciu pranzea. Avu o tresarire, vazand-o galbena si trasa, cu burta la gura. Mai sorbi din lapte o data, imbuca o coaja de malai, pe urma se uita lung la Ana si raspunse molfaind:
- Bine... Stai aici ca ai unde... Vezi ca eu ma duc pana in Zahata, ca am niste oameni la sapa... Sa iei seama pe-acasa...
Vorbea atat de linistit ca femeia se zapaci, crezand ca n-a auzit bine si nu indrazni sa se aseze pana nu-l vazu plecand aievea cu carul.
Baciu stia ca Ion are s-o izgoneasca, dar nu-i pasa. Lasa sa vie fata, nu-i nimic. Acuma, ca-i maritata in lege, poate sedea si acasa. Mai bine asa, decat sa se plece el in fata talharului si sa-i dea mosia. La urma tot va trebui sa vie barbatul si s-o ia, multumindu-se cu ce-o capata, caci n-are incotro... Acum e vorba de rabdare. Cine o rabda mai lung, ramane deasupra. Iar dansul poate astepta oricat, ca nu-l doare...
Ana era umilita si tacuta ca un caine. Nu cracnea inaintea batranului si doar uneori il privea rugatoare cu ochii ei scufundati in cap si vesnic rosii. Zilele i se pareau nesfarsite in asteptarea omului pe care inima ei il dorea cu atat mai mult ca suferise greu pentru dansul.
Ion, chiar in ziua cand o alungase, se dusese in Armadia la Victor Grofsoru, de care stia ca-i avocat strasnic, mai tare ca multi din Bistrita. Avocatul era foarte incurcat atunci cu alegerea de deputat si, afland ca Ion nu-i alegator, vru sa-l amane pentru alta data. Ion insa, incapatanat, nu s-a lasat pana nu i-a povestit cu de-amanuntul toata buba. Mirosind ceva mai de pret, Grofsoru intreba mai intai:
- Martori ai?
- Am, domnule avocat, cum sa n-am... Am pe... se grabi taranul, insirandu-i pe toti cei ce au fost la tocmeala si care auzisera fagaduielile socrului sau.
Avocatul se insarcina sa-i scoata toate pamanturile, dar ii ceru inainte jumatate din onorar. Dupa ce Ion numara banii, Grofsoru ii inchise intr-o casa de fier, il sfatui sa aduca inapoi pe Ana ca sa nu poata spune Vasile Baciu c-a alungat-o, dar sa potriveasca lucrurile astfel incat sa nu bage de seama ca are nevoie de ea.
Ion isi facu cruce de multumire. Daca i-a luat avocatul banii, inseamna ca trebuie sa castige. Ana are sa se intoarca ea singura... Numai cand trecura doua saptamani incepu sa intre in grija sa nu cumva sa se primejduiasca procesul din pricina femeii care nu vine acasa.
Cand afla Vasile Baciu ca Ion l-a tras in judecata, se intuneca. ii era frica de judecati, deoarece nu mai avusese niciodata si vazuse la altii ca procesele inghit zadarnic mosiile oamenilor. incepura indoielile. Sa nu se intample ceva si sa piarda tot. Avocatii cate suruburi nu invartesc. Te baga in temnita cu dreptatea in mana. La urma urmelor poate ca tot mai bine ar fi sa-i arunce cainelui jumatate locurile si casuta cea veche, sa scape de-o grija... Se uita mai chioras la Ana si ar fi fost bucuros sa-i gaseasca vreo pricina s-o goneasca inapoi, la talharul pe care si l-a ales ea si de care acuma nu mai stie cum sa se scuture.
in duminica a treia, Vasile Baciu, ca s-o poata alunga, se hotari sa se imbete. Dupa-amiaza carciuma era plina, ca de obicei. Avrum, negru de suparare, din pricina unei afaceri cu notarul, servea totusi rachiul mai prompt chiar decat alte dati. Vasile n-apuca sa se afume bine si se pomeni cu Toma Bulbuc langa dansul, foarte vesel si multumit ca pusese temelia casei de piatra ce o cladea pentru George pe care avea de gand sa-l insoare la iarna. Din vorba in vorba Baciu se planse cat de rau a nimerit-o cu maritisul fetei, cum sta acuma acasa la dansul, parca nici n-ar avea barbat... Toma clatina din cap si apoi intreba binevoitor:
- De ce nu va impacati voi, Vasile?... Oamenii trebuie sa se invoiasca...
- Da cu cine sa te impaci, omule? facu Baciu trantind paharul pe masa si povestind iarasi ce-a patit cu ginerele si cum vrea sa-l lase pe drumuri, cersetor.
Atunci intra si Ion in carciuma. Venea inadins, stiind ca e socrul sau, sa incerce o apropiere, daca s-ar putea, ca sa-si ia acasa nevasta. Se aseza insa la alta masa, strigand cu un oftat:
- Jupane!... Mai jupane!... Da-mi si mie oleaca de stropseala!
Pana sa vie Avrum cu rachiul, Toma se intoarse repede:
- Ia vino incoace, Ioane! Vino, vino, ca nu te mananca nimeni...
Ion trecu greoi la masa lor, rostind ca din gura altuia:
- Noroc bun, socrule...
- Ce socrule, ma! sari Vasile, jumatate glumet, jumatate furios. Eu sa-ti zic tie "socrule", ca vad ca nevasta-ta-i mai mult la mine decat la tine!
- Vina mea-i? facu Ion, indoindu-se de spinare ca un caraghios.
- Eu as zice sa va impacati ca oamenii de treaba, sa nu va mai faceti de rasul lumii! vorbi acuma Toma, tragand cu ochiul intai unuia, pe urma celuilalt. Ca zau asa! Ia sezi, Ioane, sezi colea!
Ion se aseza, asternand pe o banca o batista rosie cu flori verzi, ca sa nu-si murdareasca hainele. Toma puse indata la cale tocmeala. Alta data s-ar fi aprins, ar fi injurat, ar fi ragusit tipand, acuma amandoi erau linistiti, chibzuiti si reci ca doi negustori patiti si inselati. Vasile sfarsi imbiindu-i jumatate locurile si casa cealalta, pe care poate sa le scrie oricand pe numele lor, sa nu mai fie neintelegere. Ion raspunse ca mai bine sa hotarasca judecata, daca nu vrea sa-i dea ce s-a inteles cand a luat fata; totusi Ana poate sa vie acasa oricand, caci el cu ea n-are nimic... Toma ii indemna sa mai lase fiecare cate ceva si-i sili sa dea mana.
- Bine, asa sa fie cum ziceti, mormai Ion cu ochii aprinsi. Dar procesu-i proces... Amu, deocamdata, fie dupa voia dumneavoastra, dar judecata sa-mi dea dreptul meu deplin! Daca dumneata imi dai de bunavoie cat zici, ne-om judeca pe mai putin!
Vasile Baciu nu vru sa auda de proces si se supara. Toma insa il facu sa dea mana a doua oara, zicand blajin:
- Lasa, lasa cum zice, ca-i mai tanar si mai fara minte! Lasa... Pana la judecata mai trece vreme si cine stie ce-o mai aduce Dumnezeu!
Baura aldamasul impreuna pana pe innoptat. Ion pleca acasa cu Ana de mana. Era beat, dar nu-si arata totusi multumirea. Doar in suflet se bucura c-a spart gheata.
A doua zi dimineata Vasile Baciu veni, dupa cum se intelesesera, si se dusera in Jidovita, la notar, sa le faca hartiile de intabulare.
- Da sa scrii acolo, domnule notar, ca procesul merge inainte! zise Ion ca o amenintare.
Vasile Baciu incerca sa raspunda, dar Ion se scula in picioare:
- imi trebuie tot pamantul, socrule, stii bine... Tot pamantul!...
Dupa plecarea lui Titu, casa Herdelea se linisti. invatatorul se mai lauda din cand in cand cu lovitura lui de la alegerea de deputat, dar doamna Herdelea si Ghighi se gandeau tot mai mult la Laura. Ca sa se mangaie, dascalita, indata ce ispravea lucrul, se aseza in salonas si citea rugaciuni, singura, cu glas tare, din carticica rupta, zdrentuita, pe care i-o daruise odinioara, demult, unchiul ei Simion Munteanu.
intr-o seara, tocmai aproape de cina, Hector incepu sa latre in ograda, portita scartai prelung, in pridvor se auzira pasi greoi si apoi un ciocanit in usa.
- Scrisoare de la Laura! sari Ghighi aprinsa si batand din palme, in vreme ce Herdelea zise gros: Intra!
Era intr-adevar straja Cosma Ciocanas si aducea posta din Jidovita: o scrisoare pentru Herdelea, vreo doua pentru sateni de la feciorii ostasi, apoi cateva ziare ale lui Belciug. invatatorul citi toate adresele, dadu scrisoarea Ghighitei si vru sa opreasca gazeta popii.
- Nu pot, domnule invatator, zau nu pot, balbai straja rusinat. Mi-a poruncit domnul parinte sa nu mai las la dumneavoastra nici o gazeta, ca altminteri ma probozeste in biserica...
- Bine, Cosma, sa fii sanatos! raspunse Herdelea racait de curiozitate. sezi putin si te odihneste, ca pana atunci vad eu repede ce mai spune in ele...
De la alegerea de deputat, Belciug rupsese orice legatura cu Herdelea; nu-si mai vorbeau, nu se salutau, erau ca doi straini. Prin Armadia mai erau multi care il ocarau, indeosebi insa Victor Grofsoru, care spunea pretutindeni ca numai din pricina "renegatului din Pripas" o circumscriptie romaneasca a trimis in Parlament un deputat ungur.
Pana sa rasfoiasca Herdelea ziarele, dascalita incerca sa citeasca scrisoarea de la Laura, impreuna cu Ghighi care, nerabdatoare, se silea sa urmareasca si ea randurile marunte, cu litere ascutite si drepte. Dar emotia lor era asa de mare, ca nu putura sa descifreze nimic.
- Ia dati-o-ncoace! zise Herdelea, dupa ce isi astamparase setea gazetei si expediase pe Cosma.
- Da, da, citeste-o dumneata tare! striga Ghighi. invatatorul isi puse ochelarii, se scula in picioare, intinse scrisoarea langa lampa atarnata de grinda si citi rar, apasat, batraneste, cu glasul tremurat putin pe alocuri:
"Mult iubitii si doritii nostri! Nu m-as mira sa credeti ca cine stie ce ni s-a intamplat de nu v-am scris pe indelete de cand ne-am despartit, in fata Rahovei si cu lacrimi in ochi. Eu insami ma intreb cum am putut fi atat de neglijenta, caci dragostea mea pentru dumneavoastra nu s-a micsorat, desi s-a impartit. Numai punandu-va in situatia noastra, ne veti intelege si ne veti ierta. Sper insa ca ati primit multele carti postale ce vi le-am trimis de pretutindeni, pe unde am umblat? Pana sa ne incropim gospodaria noastra mica si draguta, am tot amanat scrisul, ca sa va pot povesti din fir in par viata noua in care am intrat. in sfarsit iata-ma mai sloboda.
Nimeni nu-si poate inchipui cat amar imi strangea inima in clipa cand am pornit la drum. imi sangera sufletul si nici nu puteam plange macar, caci George ar fi inteles poate gresit lacrimile mele... Totusi calatoria din Armadia pana aici imi va ramanea vesnic neuitata si placuta. George a fost asa de bun ca repede mi s-a risipit tristetea si mi-a castigat, mai mult decat iubirea, increderea.
Am stat doua zile in Bistrita, fiindca eu m-am imbolnavit usor si George n-a vrut sa ne urcam in tren pana ce nu voi fi zdravana de tot. Cat a fost George al meu de delicat si de nobil, nici n-am cuvinte sa va spun. (Nu v-as scrie complimentele acestea, daca n-as fi sigura ca el nu le va afla niciodata; altfel ar fi in stare sa-si ia nasul la purtare, dragul meu drag!) A doua seara, inviorata si gatita cu rochia cea albastra ca cerul, care George zice ca-mi sade admirabil, am cinat la Gewerbeverein. A fost o minune. Canta muzica militara. Era lume imensa si eleganta. si George era asa de dragut si vesel. Ma sfiam putin, fiindca mereu imi saruta mainile peste masa, desi pe de alta parte stiam ca acuma aveam dreptul sa ne iubim fara zgarda, cum spune mereu George... in sfarsit am petrecut splendid si ne-a costat aproape douazeci de coroane, caci George cheltuia nebuneste, zicand neincetat ca numai o saptamana de miere e in viata. Mie insa imi era frica sa nu ajungem fara bani in Vireagul nostru si sa ramanem de rasul lumii.
Miercuri am plecat din Bistrita hotarati sa nu ne mai oprim deloc pana-n Satmar. Totusi in Dej iar am poposit o noapte si o zi. George era neastamparat si voia sa-mi arate toate orasele pe unde trecem, ca sa avem amintiri comune de pretutindeni. si la Gherla am stat o zi si am vizitat Episcopia, intalnind chiar si pe preasfintitul nostru episcop, care a glumit cu noi si ne-a binecuvantat. Mi-a placut mult Clujul, oras mare si frumos, dar mi s-a parut straniu ca n-am auzit nici o vorba romaneasca. Am fost gazduiti la sora lui George, care-i maritata cu un avocat de seama, Victor Grozea; trebuie sa va aduceti aminte, ca ne-a vorbit de Ludovica, la logodna noastra, socrul meu. Am fost si la teatrul unguresc unde se juca nu mai tiu minte ce comedie. N-am putut insa rade deloc, intai ca nu pricepeam mai nimic din ce sporovaiau pe scena, si apoi mai ales pentru ca era a treia seara de cand ne oprisem la Cluj si George tocmai imi marturisise ca drumul nostru nici nu trece pe aici si ca m-a adus numai ca sa ma distreze pe mine si sa-mi faca placere. Am plans si l-am certat ca m-a inselat astfel si cu deosebire a cheltuit atatia bani de nici nu indraznesc sa va spun, ca v-ati spaimanta. De aceea n-am putut rade la comedia ungureasca. George insa zice ca n-am ras fiindca era prea proasta. La urma urmelor poate sa aiba si el dreptate.
si asa a trebuit sa ne intoarcem iar pe la Dej, sa mai petrecem acolo o noapte si pe urma sa o luam la miazanoapte, spre Satmar. Adevarat insa ca nici nu ne-am mai clintit din tren pana la Satmar, unde ne asteptau de multisor bagajele si lazile mele si mai multe ale lui George. in oras doar ca ne-am odihnit cateva ceasuri si indata am pornit la Vireag cu trasurile ce ni le trimisese notarul caruia George ii telegrafiase din Dej ca sosim.
Pe aici e numai ses si iar ses, cat vezi cu ochii, neted ca-n palma, cu lanuri nesfarsite de grau. Soarele frige naprasnic, iar nourii de praf dupa carute raman in vazduh parca le-ar fi lene sa se mai coboare pe pamant... O fi frumos, cui ii place. Mie insa mi-i dor mereu de dealurile noastre din Pripas, de muntii nostri albastri si mareti!
Vireagul e sat romanesc, dar numai cu numele. Oamenii spun, ce-i drept, ca-s romani, dar o spun pe ungureste, caci alta limba nu pricep. Te si doare inima cand ii auzi. De altfel sunt harnici, saritori, crestini buni. Nu-i de mirare ca si-au uitat graiul stramosesc bietii oameni, caci Vireagul e tocmai in marginea neamului romanesc. Dincolo nu mai gasesti decat unguri si iar unguri, cu izmene largi ca poalele tarancelor noastre si cu niste tichiute de palarii in cap de-ti vine sa razi. Ghighi s-ar omori de ras pana s-ar obisnui cu dansii... Notarul de aici e ungur si, fireste, n-are de unde sa stie romaneste. Chiar si invatatorul vorbeste foarte stricat, desi scoala e confesionala, sustinuta din banii bisericii. George i-a facut indata imputari, dar dansul s-a scuzat ca aici asa-i obiceiul, ca si raposatul preot numai ungureste vorbea, ba ne-a mai asigurat ca si noi va trebui sa ne dam pe brazda. Atunci George s-a legatuit ca, orice s-ar intampla, nu se va abate de la indatoririle nationale si i-a spus invatatorului ca trebuie sa ne silim sa readucem la matca pe sarmanii rataciti; a vorbit atat de miscator George al meu ca invatatorul a plans, precum am plans si eu... invatatorul e vaduv, iar notarul are o nevasta batrana si artagoasa cu care n-am sa ma pot imprieteni niciodata. E mai bine, caci altfel, singura, voi putea fi mai de folos barbatului meu in marea opera de redesteptare a acestor romani nenorociti. Am inceput sa cunosc putin si eu viata, sa inteleg cat este de apasatoare. Ne-am asezat frumos casa. Am cumparat o mobila foarte draguta, din Satmar, cam ca aceea din salonasul nostru. Suntem multumiti si fericiti, si ne rugam lui Dumnezeu sa ne miluiasca tot asa pe viitor. Ne gandim cu drag ca poate la anul vom avea un baietel. Eu cred mult ca vom avea si chiar am inceput sa-i pregatesc scufitele.
George a fost hirotonisit acum patru saptamani. Cred ca-i cel mai de seama preot din toata tara si ca slujeste cel mai frumos dintre toti. Nu pentru ca George e al meu, ci pentru ca asa este.
Ei, dar vad ca m-am pornit ca mutul si nu mai sfarsesc. Daca insa nu ma opresc singura, iata ca ma opreste hartia care s-a saturat de mazgaliturile mele... Acum cred ca v-am povestit chiar prea multe. E randul dumneavoastra sa-mi trimiteti o scrisoare cel putin tot asa de lunga. Pana atunci va imbratisez de mii de ori cu dragoste mare pe toti. - Laura.
P. S. Prin octombrie speram sa ne repezim putin prin Pripas. Atunci apoi am sa aduc incoace si pe Ghighita mea scumpa pe care o sarut special cu mult dor. - Aceeasi.
Fiindca draga mea Laura nu mi-a lasat loc de scris, eu va imbratisez cum pot. Iubirea ne-a facut sa ne gandim numai la fericirea noastra; de aceea iertati-ne.
- George". Herdelea puse scrisoarea pe masa si-si sterse ochelarii zambind miscat, cu doua lacrimi inflorite in colturile ochilor. Ghighi se arunca la scrisoare, o saruta si se invarti prin casa plangand si razand de bucurie, in vreme ce doamna Herdelea, lingandu-si buzele cu varful limbii, rosti induiosata:
- Dragii mamii, dragi!
Vazandu-se stapan al altor locuri, Ion, in loc sa se impace, mai rau se intarata. Se simtea din ce in ce mai inselat si se gandea numai la pamantul celalalt, care ar trebui sa fie al lui si care e inca tot al lui Vasile Baciu. Astepta procesul cu incapatanare si se ducea mereu-mereu pe la Victor Grofsoru sa-i dea zor, incat avocatul trebui sa-l ocarasca si sa-l ameninte sa se astampere.
Neputandu-se potoli altfel, batea deseori pe Ana. Acuma o ura. Era convins ca e inteleasa cu tatal ei ca sa-l traga pe sfoara. Numai cand o vedea plangand, se mai racorea.
Femeia rabda, supusa si fripta. ii trecea uneori prin creieri gandul ca Ion n-o fi iubind-o, dar il alunga infricosata, ca o primejdie ucigatoare. Mai des il dezvinovatea, ca si odinioara, zicandu-si ca grijile si necazurile il indarjesc. Apoi nadajduia o mangaiere in copilul ce-l astepta din zi in zi. Copilul poate sa-l mai imblanzeasca si pe dansul.
Robotea ca o slujnica. Zenobia, de cand avea nora in casa, nu catadicsea nici sa mute un scaun de ici pana colo; in schimb insa o dascalea toata ziua, bruftuluind-o si afurisind-o. Ana singura trebuia sa duca in spinare toata gospodaria. Ea gatea
mancarea si tot ea o cara la camp, unde lucrau oamenii in frunte cu Ion. Seara nu-si mai simtea salele, iar burta o impovara si o nabusea. in pat gafaia atat de greu ca Ion o lovea cu cotul in coaste, injurand-o ca nu-l lasa sa doarma cu fonfaielile si ragaielile care o apucau si o tineau ceasuri intregi.
in dricul verii, intr-o zi Ana ramase singura acasa, sa faca de mancare si s-o duca la pranz barbatilor care, impreuna cu Zenobia, secerau o holda de grau. in vreme ce turna rantasul rumenit peste ciorba ce clocotea intr-o oala zdravana de tuci, femeia simti deodata niste junghiuri prin pantece atat de dureroase, incat fruntea si tamplele i se incununara cu sudori fierbinti. Se lasa pe vatra, cu ochii speriati, apucandu-se cu amandoua mainile de burta si gemand. "Mi-o fi venit vremea", se gandi cand junghiul se mai mulcomi.
Gusta mancarea, puse putina sare... Durerile insa o incercara din nou, intai mai slabe, pe urma mai crancene parca ar fi intepat-o cu ace. Pana in amiezi s-a chinuit, dar ea tot nu s-a lasat, ci a ispravit mancarile si le-a pus intr-un cos, sa le poata trimite prin cineva, daca s-ar intampla sa-i fi harazit Dumnezeu sa nasca astazi.
Tocmai pe la amiaza ii incetara toate junghiurile si se simti mai usoara. Se inchina, lua cosul si porni incetisor, lasand casa in paza batranului Dumitru Moarcas, care se aciuase de-a binelea la Glanetasu, nemaiindraznind sa se intoarca la Paraschiva.
Holda din zestrea Anei era departe, spre Jidovita, pe langa drumul cel vechi. Soarele sageta in rascrucea cerului curat ca lacrima. Zapuseala plutea in vazduh, grea si sugrumatoare, ca o pacla nevazuta. Campul ingalbenise sub apasarea arsitei. Doar ici-colo cate un copac mai inverzea, cu frunzele neclintite ca un scut impotriva razelor aprinse. Femeia pasea leganat, tarandu-si picioarele desculte pe cararea crescuta cu buruieni.
Sosi totusi mai devreme si de aceea se indrepta cu merindea spre un mar paduret din marginea holdei, sa aseze acolo cosul si sa ia secera, sa mai taie si ea doi-trei snopi. Cand se pleca insa sa rezeme cosul de trunchiul scorburos, o sfredeli un junghi, atat de dureros parca o secure i-ar fi despicat burta. S-a pravalit fara putere pe pamantul dogorat si crapat, strangand dintii de-i paraiau ca niste oase sfaramate, cautand sa-si ascunda suferinta. Dar, cu toate incordarile ei, un tipat sfasietor, prelung si jalnic i se smulse din plamani, urmat de gemete grele care-i uscau cerul gurii.
- Tulai! O fi apucat-o durerile facerii! striga Zenobia, indreptandu-se de spinare, cu secera intr-o mana si in cealalta cu un snop de spice, si uitandu-se spre marul paduret. Da, da... asa-i, cum zic! Uite-o cum se zvarcoleste!
- Afurisita muiere! bombani Ion, fara macar sa se intoarca. stie ca-i soseste ceasul si vine sa fete pe camp! Bata-i Dumnezeu socotelile ei de toanta!
- Taci, Ioane, ca te-o trasni Dumnezeu din senin ca pe popa din Runc! murmura Glanetasu cu glasul inecat de mila.
- D-apoi ca zau asa, facu barbatul totusi mai bland. Zenobia alerga la Ana care se zbatea si se legana, cu fata in sus, cu mainile pe pantece ca si cand ar fi vrut sa inabuse valvataia naprasnica ce o ardea. Prin umbra subtire a marului lumina alba pandea tremurandu-si petele stravezii pe corpul chinuit al femeii.
- Da ce-i, Ana?... Vai de mine, ca si tu, zau... Nu puteai sedea acasa dac-ai simtit ca te incearca durerile? zise Zenobia miloasa, ingenunchind langa ea si cautand sa-i aline suferinta.
Ca mai toate batranele de la sate, Zenobia se pricepea la mosit, fara sa-l fi invatat. ii desfacu betele, ii scoase zadiile si-i freca usor pantecele de sus in jos. Gemetele Anei se ascuteau in sasaituri prelungi, iar buzele-i uscate sopteau in rastimpuri:
- Soacra, soacra, mor... Mor!... Moor!...
- Taci, ca nu mori, maica, taci, taci... Mai rabda si taci ca uite-acu scapi!
Barbatii secerau inainte. Glanetasu tresarea la fiece tipat al Anei; Ion harsaia mai aprig tragand insa mereu cu urechea si mormaind manios ca sa-si alunge mila ce i se furisa incetinel in inima.
- Of, saracuta, saracuta! se cutremura batranul auzind deodata un racnet mai patrunzator.
- Ei, asa-i soarta femeii! zise Ion, vrand sa para linistit, dar cu glasul inmuiat.
Clipele se stingeau anevoie, ca ceasurile de groaza. Caldura parca clocotea acuma in vazduh. Hotarul insa era amortit sub sarutarea patimasa a soarelui. Primprejur nici tipenie de om; numai dincolo de sosea, pe lunca dinspre Saracuta, furnicau razleti cativa viermusori albi. Frunzele porumbului sfaraiau rasucindu-se in arsita, iar spicele holdelor se leganau ametite, ca si cand ar fi cautat sa se fereasca de atingerea razelor aprinse.
Gemetele Anei incetara, incat bodoganeala Zenobiei se auzea limpede:
- Rabda, puica, rabda si taci... inca olecuta... "Te pomenesti ca moare!" se gandi deodata Ion. Gandul il spaimanta. Vru sa se scoale, sa alerge la ea, dar, pana sa se hotarasca, vazduhul parca se zgudui din temelii de un urlet infiorator, urmat indata de niste tipete subtiri ca oracaiala de broaste speriate sau ca scancetul unui catel strans in usa.
- Copilul! zise Ion cu inima oparita, auzind glasul necunoscut care vestea intrarea unei vieti noi in lume.
Suspinele Anei se mulcomira, din ce in ce mai usurate, pe cand tipetele cele noi se inteteau, se indarjeau tot mai poruncitoare.
Deodata Zenobia se apropie in goana, cu mainile rosii de sange, cu fata desperata, strigand furioasa:
- Foarfece... Dati-mi un briceag, ca n-am cu ce taia buricul copilului!... Fuga, fuga!
Smulse custura Glanetasului si se intoarse grabita sub mar, caci plansul copilasului i se parea mai inecat si-i era frica sa nu se intample vreo nenorocire.
Amandoi barbatii stateau nemiscati, in picioare, cu capetele descoperite, cu ochii spre locul unde fiinta noua isi cerea dreptul la viata. Amandoi aveau in suflet uimirea si smerenia in fata minunii care se petrece zilnic sub privirea oamenilor si pe care totusi omul n-a ajuns inca s-o inteleaga in toata maretia ei dumnezeiasca. Glanetasu se inchina cucernic, iar dupa dansul si Ion, simtindu-se ca si cand s-ar fi inaltat, isi facu repede cruce de trei ori.
Peste cateva clipe vazura pe Zenobia coborand in vale cu copilul in palme.
- Ma duc sa-l scald in parau... Mai aveti grija de nevasta pana viu! striga ea spre barbati cu fata imbujorata.
- Ce-i, mama!... Ce-i? intreba Ion intinzand numai gatul intr-un gest instinctiv spre copilasul care plangea in mainile batranei, scuturand nervos din piciorusele-i de papusa.
- Baietel! Baietel! raspunse Zenobia disparand printre porumbisti, spre Garla Popii ce curgea aproape, la poalele coastei.
Ion pasi in nestire langa nevasta-sa. Alaturi de ea o pata mare negricioasa parca se stramba la barbatul naucit; pamantul insetat sorbise lacom sangele. Ana se tarase anevoie spre trunchiul marului si se rezema cu spatele. Era alba si uda de sudori in obraji. in colturile gurii ramasesera doua buburuze de spuma, dar buzele crampotite si invinetite se strangeau intr-un zambet de fericire.
- Mult am suferit, Ionica! murmura femeia bland.
- E baiat! raspunse Ion zapacit, cu ochii holbati la fata ei istovita si totusi stralucitoare de bucurie.
- Soacra zice ca seamana cu tine! relua Ana mai incet, in vreme ce pe obrajii ei tremura un ochi argintiu de lumina, infrumusetandu-i.
in sufletul barbatului tasneau remuscari de-abia stapanite. Privirea i se inaspri. Vru sa injure si vorbele i se stavilira in gatlejul uscat. Statea stangaci, cu secera in mana, iar sudorile ii curgeau de pe tample pe umerii camasii.
Zenobia reveni curand cu copilasul mototolit in zadia ei dinapoi.
- Uite-ti odorul! il vezi ce dolofan e? zise ea descotosmanindu-l si aratandu-l lui Ion. Acu sa va tie Dumnezeu sa-l cresteti mare!
Ion se uita lung si aproape infricosat la omuletul cat un pumn, foarte rosu, cu ochii inchisi din pricina luminii, cu buricul negricios legat cu o ata murdara. intinse bratele sa-l ia, dar se opri deodata uimit, intreband:
- Dar oare de ce-o fi avand cap asa de lungaret?
- Nu-i nimic... Asa-i la copiii mici! zise Zenobia apasand usor teasta moale s-o mai rotunjeasca.
- Da-mi-l incoace, soacra, sa-l vad si eu! zise Ana cu o privire lacoma, intinzand mainile.
- Lasa c-o sa te saturi de el, n-ai grija! ii raspunse batrana asezandu-i copilul pe brate.
Un rastimp statura toti tacuti, ascultand tipetele speriate ale noului nascut. Glanetasu isi stergea mereu naduseala cu manecile camasii, oftand si mormaind de emotie... Pe urma mancara grabiti si se apucara iar de lucru, lasand pe Ana cu copilasul sa se odihneasca pana deseara ca sa poata merge acasa.
Ion se posomori, fara sa inteleaga de ce. Gandurile i se zbateau in minte incurcate ca intr-o plasa. Plansul copilului sau il supara si-l bucura in acelasi timp. Simtea o mandrie ca odrasla lui racneste asa de poruncitor, dar apoi indata i se lamurea ca de-acuma, prin fiinta aceasta gangava, e inlantuit pentru totdeauna de Ana. Atunci se infuria si i se infatisa in suflet chipul Floricai, rumen, ademenitor, care il chema si apoi se stingea brusc, ca o speranta pierduta fara scapare. in locul ei ii tiuia in urechi scancetul amenintator, staruitor, in care se amestecau mereu ostoirile Anei, molatice, dragostoase:
- ssss... Taci cu mama, puiul mamii, taci, taci... ssss... ssss...
in Lusca, sat mare si bogat, cu pasuni grase si vite multe, Titu sosi amarat profund, intocmai ca in vremea cand i se zdrobise in inima Roza Lang. Se arata el vesel in lume, dar sufletul ii era ranit, de nu mai stia cum sa-l vindece. Fu primit bine de toti surtucarii comunei, toti romani si care auzisera ca-i poet.
Notarul Cantareanu avea locuinta in cladirea mare si veche a primariei si pregatise pentru Titu o odaita buna, cu intrare separata, impodobita dragut de insasi domnisoara Eugenia, care-l cunostea de pe la balurile si seratele din Armadia. Doamna Cantareanu, o femeie scunda, grasa, cu obrajii negri si cu falcile atarnate ca niste pungi, ii dadu din prima zi sa inteleaga ca i-ar placea sa-l aiba ginere, daca s-ar hotari sa faca cursul de notar ca sa vie in locul batranului care, surd de-o ureche si lenes, ofta mereu dupa pensie, mai ales ca nu era in stare sa invete ungureste si se temea sa nu-si piarda slujba. Eugenia, isteata si cocheta, ii placea lui Titu, totusi planurile notaresei i se pareau caraghioase. ii venea sa rada singur gandindu-se ca el poate fi privit candidat de insuratoare, el care de-abia se straduieste sa-si deschida o partie serioasa in viata.
Titu se ferea insa acuma de oameni, ca sa poata trai numai cu visurile lui. Simtea o nevoie mare de singuratate, sa-si macine amaraciunea. Cantareanu se minuna vazandu-l atat de harnic la munca si lasa bucuros in seama lui toata cancelaria. si Titu, de dimineata pana seara, implinea slujba pe care o ura, nemiscat de la birou, fara a raspunde ciripirilor si tarcoalelor domnisoarei Eugenia.
Tocmai peste o saptamana facu cunostinta cu invatatoarea Virginia Gherman, care venise la cancelarie intr-o afacere scolara. Auzise de ea inainte de a sosi la Lusca. Se vorbea pretutindeni ca e o fata foarte cuminte si devotata invatamantului. Nimeni n-a vazut-o niciodata la vreun bal sau la vreo petrecere... Era de vreo douazeci si cinci de ani. Se imbraca totdeauna simplu, dar orice haina ii sedea bine. Avea niste ochi mari, visatori si o gura mica cu un zambet fermecator.
- Cat esti de frumoasa! ii zise Titu, cucerit indata de dragalasia ei si insotind-o pana-n ulita.
Nu-mi plac complimentele, domnule Herdelea, mai ales cele banale! raspunse invatatoarea, intepata. Credeam ca dumneata esti mai...
Titu ii saruta mana respectuos, cerandu-i parca iertare. Dar Virginia pleca indiferenta, fara sa se arate impresionata de izbucnirea lui.
intalnirea aceasta puse capat mahnirilor sufletesti ale lui Titu. Se gandi mult la Virginia. Gherman, la surasul ei dulce si totusi rece, la ochii ei lucitori si totusi potoliti. Se bucura afland ca sunt prietene bune cu Eugenia si ca vine deseori in familia notarului. lar peste cateva zile, cand Eugenia ii spuse ca se duce la invatatoare, Titu se oferi s-o insoteasca.
Virginia Gherman avea doua odai, mobilate dupa gustul ei, cu multe scoarte lucrate de mana ei, cu multe maruntisuri de arta adunate de ea, si cu o biblioteca in care se mandreau numai carti romanesti, colectii de reviste, toate legate frumos, cu inscriptii si initiale aurite. in fata casei o gradinita de flori, ingradita cu uluci subtiri, si sub ferestre o banca pe care statea seara invatatoarea visatoare.
Se imprietenira curand. Cu cat o cunostea mai bine, cu atat Titu se simtea mai acasa in Lusca. Virginia ii marturisi rosind ca, in orele libere, incearca si ea sa faureasca stihuri. Le citira impreuna si Titu se scandaliza auzind ca a batut cu ele la poarta tuturor revistelor, zadarnic. Ea insa se mangaia si aproape se falea ca nu e inteleasa... Se bucura insa ca cel putin poetul ii apreciaza modestele cantece. Cand apoi Titu, mai tarziu, ii destainui framantarile visurilor lui, invatatoarea dragalasa dadu trist din cap, semn ca aceleasi zbuciumari sunt si in sufletul ei.
in serile cu luna Titu se ducea glont la Virginia Gherman si, pe banca din gradinita adormita, isi depanau impreuna nadejdile in asteptarea zilei cand romanii vor fi stapani pe pamantul stramosilor, cand toata lumea va crede ca dansii, cand... Vorbele ii imbatau pe amandoi.
"Ce fiinta extraordinara! isi zicea Titu intorcandu-se acasa. Daca nazuintele noastre au patruns pana in sufletul femeilor alese, infaptuirea e aproape."
Intra in casa cu pasi de lup, ca sa nu destepte pe Cantareanu care dormea vara cu ferestrele deschise. in odaita lui apoi continua visurile cu ochii mari, lacrimati. Pe geamurile date la perete luna argintie il incuraja. Se zbuciuma ca si cand chiar maine ar astepta izbandirea finala... O zugravea de pe acuma si inchipuirea il ducea pe aripi furtunoase... Iata-i in Cluj, unde a fost o singura data cu cativa ani in urma. Pretutindeni numai grai romanesc... si ce grai! Parca toata lumea vorbeste "ca-n tara", mai dulce ca inginerul Vasile Popa din Vararea, care a colindat Romania intreaga... Firmele magazinelor, strazile, scolile, autoritatile... tot, tot e romanesc... Statuia lui Matei Corvinul zambeste catre trecatori si le zice: "Asa-i c-a venit ceasul dreptatii?..." si soldatii... cu caciuli... intocmai cum auzise el ca sunt dorobantii... Judecatorul care a fost atat de obraznic cu Herdelea in Armadia scoate palaria pana la pamant dinaintea lui. Titu vrea sa fie marinimos, sa-i arate ca stapanii romani sunt nobili si iertatori... ii intinde mana... Dar valul il goneste mereu inainte... Uite-l in Sibiu, in Brasov, in Oradea Mare, in Arad, in Timisoara!... Steaguri tricolore falfaie marete pe toate palatele din basmuri... Jandarmii cu penele de cocos s-au topit... Dar ce-i asta? Plutonierul, seful postului de jandarmi din Lusca, vine tantos spre dansul, cu o caciula neagra de dorobant pe o ureche, cu cocarda tricolora in frunte... Titu isi aduce aminte cum umbla odinioara plutonierul sa se imprieteneasca si cum s-a obraznicit pe urma cand a vazut ca un poet mic roman nu se injoseste sa dea mana cu un jandarm ungur. "Unde-ti sunt penele de cocos, cinstitule?" il intreaba acuma cu mandrie. "Ce pene? Ce cocos? se roseste plutonierul. Eu sunt roman! Nu ma cunosti? Roman am fost totdeauna, dar viata-i grea si slujba..." "Renegatule!" striga Titu indignat. Atunci plutonierul se infurie, incepe sa injure pe ungureste si-i zvarle cocarda tricolora in obraz. Tanarul, scandalizat, se repede orbeste sa-i puna mana in gat... Piciorul insa ii aluneca si cade gramada... "Ce-i cu mine? Aiurez?" se intreba Titu scuturandu-se deodata si sarind in picioare.
Luna radea pe fereastra deschisa. Pe ulita glasuri aspre se apropiau trufase. Titu paseste la geam. Razele ii albesc fata. Doua siluete negre trec bocanind. Baionetele strafulgera in lumina, penele de cocos se clatina trufase, cu sclipiri de argint.
- Oooh... patrula de jandarmi! balbaie Titu indurerat, parca i-ar fi rupt o bucata din inima, si adauga trantind fereastra: Visuri... visuri...
Totusi aceleasi visuri il cuprindeau indata iar in mrejele lor, si dansul nu li se mai putea impotrivi. Ele il adormeau, ele il desteptau si-l dezmierdau apoi toata ziua, indreptandu-i pasii mereu spre Virginia Gherman, singura fiinta care ii intelegea deplin nazuintele si asteptarile...
"Poate c-o iubesc?" se gandi dansul intr-o zi,cand il chinuia mai tare dorinta de-a o vedea.
intai se spaimanta, parca s-ar fi prins singur asupra unei fapte rele. Dar apoi se linisti. Iubirea are totdeauna un scop egoist. De aceea, la sfarsit, iti lasa un gol in suflet. isi reamintea pe Roza. De-abia acuma isi da seama bine cat de falsi au fost amandoi. Ravneau imbratisari, numai imbratisari. Toate vorbele umflate, cautate, numai acolo tinteau... Pe cand Virginia parca nici n-ar fi femeie frumoasa. De-ar fi urata, sentimentele lui n-ar fi mai putin vii. Asta este prietenia. Adevarata prietenie, intemeiata pe o comunitate de idealuri... Ca un doctor, care observa o boala asupra lui insusi, Titu isi compara bataile inimii de astazi cu ceea ce a simtit cand a fost indragostit de Roza Lang sau de Lucretia Dragu. si conchidea mandru ca nici nu poate fi vorba de o iubire ca toate iubirile, ci de un sentiment mult superior, zicandu-si incantat:
- Nu exista pe lume nimic mai pretios ca prietenia adevarata intre un barbat si o femeie!
Astfel cand intr-o buna zi Eugenia, mancata de o gelozie ascunsa, il invinui c-a venit in Lusca numai pentru ca iubeste pe Virginia Gherman, Titu raspunse cu superioritate:
- O, nu... nu e iubire, domnisoara! E mai mult decat iubire... E prietenie izvorata din aceleasi nazuinte altruiste!
si se supara ca Eugenia zambi mahnita si necrezatoare.
in ziua de Sfantul Petru au botezat copilul si l-au numit Petre. si au facut veselie mare de s-a imbatat pana si Dumitru Moarcas.
Pe urma insa toate au reintrat in fagasul lor. Nici o saptamana n-apuca sa treaca si Ion gasi pricina sa-si snopeasca iar nevasta.
Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile nasterii se stinsera repede ca aburii in vant. Acum trebui sa-si dea seama in sfarsit ca Ion o uraste si deodata se mira cum n-a inteles-o pana azi? Daca nici copilasul nu l-a imbunat, ce sa mai nadajduiasca? Se uita in urma si se spaimanta cat a fost de oarba. De ce s-a agatat de el, cand el numai zestrea i-o cerea? A inselat-o de cum s-a apropiat de ea. I-a simtit slabiciunea si a urmarit-o ca un lup hain. isi aduse aminte cat ii vorbea de dulce la hora cand umbla sa-i suceasca mintea... Prefacatorie a fost dulceata, precum prefacatorie a fost pana si imbratisarea lui cea dintai, in culcusul ei de pe cuptor, pana ce a lasat-o insarcinata... pana ce i-a mancat norocul si toata viata... Acuma degeaba s-ar mai cai. Acuma e prea tarziu...
Simtamantul ca ea e de prisos in lume incepea s-o urmareasca pretutindeni. De mult o batea capul c-ar fi fost mai bine sa nu fie, dar speranta copilului ii oprise pana azi pornirile indemnand-o sa rabde. Mai cauta azi mangaiere in dragostea de mama, dar n-o gasea deplina nici aici. Cand se intreba de ce mai traieste, valuri-valuri de ganduri negre o copleseau, din care numai gangavelile blande ale copilasului ce se adapa la pieptul ei o mai smulgeau cate un rastimp. in curand insa si dragalasiile lui i se parura un indemn plin de durere, facand-o sa-si zica desperata: "Barem de ne-ar strange Dumnezeu pe amandoi deodata!"
Totusi necunoscutul mortii o ingrozea fara sa-si dea seama. Privelistea satului, cu hotarul incarcat de rod, cu padurile tainice, cu casutele imprastiate ca niste jucarii printre pomii
gradinilor, parca-i spuneau ca toate chinurile vietii sunt de o mie de ori mai usor de indurat ca taina infricosatoare a beznei in care te arunca durerea mortii. Vointa ei sovaia in fata portii de arama zavorata cu mistere care a inghitit atatea milioane de vieti, fara ca omul sa fi izbutit a arunca dincolo macar o privire fugara.
Vremea insa trecea nepasatoare peste framantarile ei. Vara se sfarsea si lucrul campului se imbulzea. Cu leaganul in spinare suia zilnic dealurile, carand de mancare muncitorilor, rasplatita mereu numai cu ocari si batai.
Apoi duminica intai din septembrie, dis-de-dimineata, Ana, dupa ce mulse vaca si tocmai cand strecura laptele in oalele de prins, auzi, din tinda unde era, glasul lui Macedon Cercetasu, sugrumat de spaima:
- Domnule invatator, fa bine si osteneste putin, ca s-a spanzurat Avrum!
- Nu mai spune! rasuna raspunsul invatatorului care se spala in cerdac, cum avea obiceiul.
- S-a spanzurat, s-a spanzurat! repeta Macedon parca mai speriat.
Femeia se cutremura, simtind un fior ciudat in spinare, incat ii raci inima. Ion plecase adineaori in sat... Deodata, suflecata si neprimenita cum se gasea, porni fugind spre carciuma, ca si cand ar fi vorba de ceva unde ea nu putea sa lipseasca in ruptul capului. in poarta ograzii lui Avrum vazu de departe un card de oameni care se imbulzeau, dadeau din maini si intindeau gaturile. Ajunse gafaind si cauta sa-si faca loc prin multime, sa vada mortul. Se izbi insa de Ion care o intampina manios:
- Da tu ce-ti mai bagi nasul? N-ai de lucru acasa? Ia sa te carabanesti de-aci, toanta dracului!
Ana nici nu-l lua in seama. Se prelinse ca o soparla prin valmasagul de lume si se pomeni indata in ograda.
Poarta surii era deschisa larg. O caruta de-un cal, cu rotile pline de noroi uscat, incremenise langa un perete cu oistile ridicate drept in sus. De celalt perete era rezemata o scara, cu picioarele intinse pana la inima carutei, iar cu varful ingropat adanc in fanul nou si foarte mirositor care atarna din gura podetului si se inalta pana in capriori. in latul facut dintr-un capastru vechi, legat de al saptelea fustel, atarna Avrum, cu obrajii rosii-sfecla, cu barba galbena zbarlita, cu parul ciufulit si lipit pe fruntea si tamplele lucitoare de sudori, intors cu fata spre ograda, privind parca necajit, cu ochii iesiti din orbite, spre oamenii ce se gramadeau in poarta sa-l vada, neindraznind sa se apropie. Gura i se strambase in coltul drept, iar limba, crampotita intre dinti, era vrastata cu dungulite alburii.
- inca nu-i mort!... Unde-i Rifca?... Sariti de-i taieti streangul! racni Trifon Tataru frangandu-si mainile, dar fara sa se miste.
- Ia taci, omule, ca-i rece! rasunara cateva glasuri ostoitoare.
intr-un semicerc de vreo cinci pasi, locul in jurul lui Avrum ramasese gol. Pe jos, sfaramituri de fan si de paie, gainati de gaste si palaria spanzuratului, cu fundul in afara, aratand captuseala lucioasa si soioasa.
Ana tremura intre oistile carutei si nu-si putea lua ochii de la Avrum. Nu mai vazuse niciodata om mort, atat de aproape. Nu simtea nici groaza, nici mila, ci doar o dorinta apriga de a citi pe fata lui taina care o impiedica pe dansa. Se mira cum i-a ramas neclintita pe ceafa tichiuta de catifea neagra, si mai ales ca picioarele ii atarnau de pamant, cu genunchii indoiti, iar cu mana stanga se tinea de scara, si numai dreapta se intindea cu degetele rasfirate, parca umbland sa se agate de ceva.
- Faceti loc! Hai, dati-va la o parte! izbucnira deodata mai multe glasuri, pe cand o mana grea facu vant Anei aproape s-o tranteasca in bratele spanzuratului.
- Da cum de nu i-a taiat nimeni funia? Ca doar nu-i caine, ce Dumnezeu! striga Herdelea, zbatandu-se printre oameni, cu fata palida.
invatatorul se duse drept la scara, pipai pieptul lui Avrum si indata striga poruncitor:
- E cald!... Iute!... Taie tu, Trifoane!... tineti-l bine sa nu se pravaleasca!
Cativa tarani, incurajati, se repezira imprejurul lui Herdelea si, peste un minut, Ana vazu capatul capastrului balabanindu-se usor ca o limba de ceasornic.
Femeia nu mai pricepea ce se intampla, caci mortul nu se mai zarea dintre oameni. De-abia intr-un tarziu deslusi, uimita, ca doi flacai, indemnati de Herdelea, miscau picioarele si bratele spanzuratului, parc-ar fi vrut sa-l invieze. si ea se gandi cu tristete:
- Ce s-or mai fi necajind degeaba? Dac-a murit, barem sa se odihneasca omul!
taranii glumeau si radeau de incercarile invatatorului care, dupa un rastimp, zise suparat:
- Parca nici nu sunteti crestini, mai oameni! L-ati lasat sa moara in fata voastra, in loc sa-i fi taiat indata funia!... S-a prapadit numai de groaza mortii, ca doar picioarele-i ajungeau la pamant... Bietul Avrum!
- Apoi cand ti-e scris sa mori, mori si din senin, c-asa a lasat Dumnezeu! striga primarul Florea Tancu, uitandu-se semet la ceilalti, ca si cand ar fi fost sigur ca pe el Dumnezeu nu-l va lasa sa moara niciodata.
Toata lumea se inghesui acuma in jurul invatatorului, care trebuie sa stie de ce s-a spanzurat Avrum. Mortul ramase uitat sub scara, cu fata in sus, cu picioarele spre poarta, cu un genunchi ridicat si cu camasa descheiata la piept, privind cu ochii reci spre podul surii, nepasator de-acuma de toate. George Bulbuc, mai curios ca toti, imbulzindu-se mereu, calca pe gheata noroioasa a spanzuratului, se sperie, isi facu cruce si, zicandu-si ca-i semn rau, iesi in ulita.
in sfarsit Herdelea trebui sa povesteasca pe indelete ce stia. Notarul Stoessel incurcase pe Avrum sa cumpere impreuna Padurea Domneasca din hotarul Jidovitei. Afacerea parea buna, deoarece notarul spunea ca a gasit un musteriu caruia sa-i revanda indata contractul cu un castig mare, incat ei n-au sa scoata nici un ban din punga, ci doar sa iscaleasca si sa ia diferenta. Dupa ce au iscalit insa, Stoessel a inceput sa o lase mai domol. Musteriul cu castigul se evaporase. in schimb data cand ei trebuiau sa depuna pretul padurii se apropia. Cu cine vorbea Avrum, ii spunea ritos ca afacerea e nenorocita, ca toata padurea nu face nici a cincea parte din cat au cumparat-o... Astfel ovreiul vedea ingrozit ca va fi nevoit sa-si vanda tot si sa ramana in sapa de lemn spre a putea plati. De vreo doua saptamani era intr-un hal de desperare nemaipomenit. Ieri, sambata, a fost la sinagoga in Jidovita, unde toti batranii i-au spus ca Stoessel l-a ruinat inadins. Avrum s-a dus la notar, a inceput sa racneasca, incat la urma Stoessel l-a dat afara in pumni, strigandu-i: "Du-te si te spanzura daca esti prost!" A venit din Jidovita inverzit. Herdelea a vorbit cu dansul, caci tocmai avea sa-i plateasca contul pe luna august. L-a mangaiat, i-a spus sa aiba incredere... Zadarnic. Avrum o tinea lant ca, decat sa-si piarda pamanturile si averea pentru care a muncit cu atata truda si decat sa ajunga iar gol cum a fost cand a venit in Pripas, mai bine se spanzura. Herdelea, fireste, nu credea ca vorbeste serios si-l indemna sa aiba rabdare, ca nu se stie ce poate aduce ziua de maine. "Am sa ma spanzur! Am sa ma spanzur!" raspundea insa Avrum necontenit... si s-a tinut de cuvant.
- Cand iti vine ceasul te duci la moarte cum te-ai duce la nunta! murmura straja Cosma Ciocanas, inchinandu-se cucernic.
Ana asculta infrigurata povestirea invatatorului, dar mai ales vorbele strajei o zguduira. Se uita deodata la mortul parasit si in minte ii rasari ca o lumina gandul: "Ce iute moare omul cand ii soseste ceasul!"
Cu doua saptamani inainte de sorocul procesului de la tribunal, Herdelea munci o noapte intreaga sa faca doua scrisori frumoase, una subinspectorului Horvat, iar alta deputatului Bela Beck, istorisindu-le pacostea cu judecatorul si rugandu-i sa puna o vorba buna unde cred dansii ca trebuieste, fagaduind in acelasi timp ca-si va implini si pe viitor, cu un devotament indoit, datoriile patriotice.
Era foarte linistit si sigur ca scapa. Astepta raspunsurile rabdator, fara grija. Pentru orice eventualitate tocmise si avocat, fireste ungur, ca sa faca impresie mai buna, pe Lendvay, cel cu sechestrul si licitatia. Peste o saptamana, in locul raspunsurilor nadajduite, primi o instiintare de la avocat ca s-a interesat de-aproape, afacerea pare destul de grava si ar fi bine sa puna pe cineva sa imblanzeasca pe presedintele tribunalului.
- Mare pisicher ungurul! zambi Herdelea citind scrisoarea lui Lendvay si intelegandu-i indoielile. Umbla sa ma mulga de bani cat o putea mai bine. Hehe, avocatul tot avocat... sapte piei ti-ar jupui...
Siguranta ii era de otel. Cand nu-i veni nici un raspuns de la protectorii lui pana in ajunul procesului, isi zise multumit ca trebuie sa fi vorbit amandoi cu presedintele, altfel desigur l-ar fi prevenit sa-si caute de necazuri cum va sti.
Se intelese cu Ion sa mearga impreuna la Bistrita, cu caruta lui de un cal ce-a capatat-o in zestre. Seara il dascali iarasi ce sa spuna la tribunal, ca sa iasa toate bine. Ion nu se prea sinchisea de grija invatatorului. Pe el il durea procesul cu socrul sau, care intarzia insa mereu. Totusi asculta sfaturile lui Herdelea si se jura din cand in cand ca are sa stea el in temnita in locul dumnealui, ceea ce pe invatator il supara, caci i se parea o prevestire rea. Hotarara ca Ion sa declare cum ca in genunchi a rugat pe Herdelea sa-i scrie jalba si ca Herdelea l-a refuzat de cinci ori. Atunci Ion s-a apucat si a facut-o el singur, cu mana lui, si s-a dus apoi din nou la domnul invatator sa i-o scrie numai pe ungureste, caci el nu stie, dar Herdelea nici asa n-a vrut. in sfarsit, fiindca nu putea sa indure in ruptul capului nedreptatea de a fi pedepsit fara de vina, intr-o seara a venit la Herdelea cu o sticla de rachiu tare ca spirtul si au inchinat si au baut pana ce invatatorul s-a ametit bine, atunci apoi iar a scos jalba si a cazut in genunchi si l-a rugat cu lacrimi in ochi sa i-o faca pe ungureste. Astfel Herdelea, amagit de bautura si fara sa-si dea seama, i-a tradus plangerea catre domnul ministru, neavand insa nici atata vina cat e negru sub unghie.
- Ca doar chiar asa este, Ioane, nu? zise Herdelea, la sfarsit, cu o privire blanda si rugatoare.
- Asa-i, asa-i! aproba Ion, dand din cap. Ce-i drept, e drept. M-ar bate si Dumnezeu sa zic altmintrelea...
Pornira in miez de noapte ca sa soseasca din vreme la Bistrita. Calul lui Ion alerga binisor, desi era istovit de munca campului. Cand rasari soarele, urcau tocmai dealul Dumitrei, la pas. Ion mergea pe jos, pe langa caruta, povestind lui Herdelea despre necazurile lui cu Vasile Baciu si cu Ana, linistiti, parca ar fi si uitat de tribunal... Deodata o brisca sprintena ii ajunse din urma suind panta in trap buiestru de-i sfaraiau rotile. Era preotul Belciug, citat ca martor in procesul invatatorului. Ion isi scoase palaria, respectuos, dar preotul se uita in alta parte, imbondorit pana peste cap intr-o blana de vulpe. Brisca disparu curand la cotitura cea mare din varful dealului.
- Rau om! murmura Herdelea acuma, simtind deodata ca increderea si siguranta i se clatina putin in suflet.
Ion nu raspunse. Amandoi tacura apoi multa vreme. Calul se opintea, iutea pasii cate o postata buna, pe urma se oprea singur sa rasufle, pornind iarasi singur inainte. taranul, pe marginea soselei, mergea cu pasi marunti, invartind biciul deasupra capului si indemna calul din cand in cand cu cate un "hi, cinos, hi", dar fara sa se mai uite la invatatorul care, cu un zambet inghetat pe buze, clipea des din ochi, cuprins de o nedumerire apasatoare. Parca un nour de intristare s-ar fi coborat peste dansii, amutindu-i si uluindu-i.
Din varful dealului se deschidea o priveliste mareata. Valea Bistritei, ocrotita sub o panza fina de ceata argintie, se destepta din somn in mangaierile calde ale soarelui tomnatic. Jos, in fata, rezemat pe o spinare de padure cu frunze verzi si ruginii, orasul batran parea plapand ca o jucarie de copii, iar turnul bisericii sasesti un paznic urias si ursuz, imbracat in straie stravechi, cenusii, mancate de vreme.
- Uite Bistrita! zise Herdelea inviorat, intinzand bratul.
- Bun pamant... si bine muncit! adauga Ion rotindu-si privirea peste cuprinsul vaii bogate care parea o gradina imensa fermecata.
in racoarea diminetii nemarginirea firii se infatisa mai coplesitoare si patrundea adanc in sufletul invatatorului. in fata lumii mari ce se intindea in ochii lui, se simti atat de mic, ca-l cuprinse o neliniste dureroasa. Ce inseamna el, cu temerile si sperantele lui, cu toata viata lui, in vartejul ametitor al vietii celei mari? Nici cat un fir de nisip pe care intamplarea il arunca de ici-colo. "Dumnezeu are grija si de pasarile cerului si de nisipul marii, se gandi dansul vrand sa-si mangaie tulburarea si cautand din ochi, in noianul de case din vale, cladirea tribunalului. Acolo se hotaraste soarta viermilor!" ofta apoi gasindu-l tocmai intre biserica romaneasca si cea saseasca.
- Uite, fiule, uite colo-i tribunalul! il vezi? striga aratand cu degetul o casa greoaie, cu doua etaje si cu ferestre mici ca niste ochi vicleni.
si de-acuma, cu cat se apropiau de oras, cu atat increderea i se topea. Sufletul ii tremura si totusi pe buze ii flutura un zambet umil, inflorit parca de mustatile-i albe, retezate. in coltul ochilor ii licarea cate-un bob de lacrimi, care se clatinau, dar nu se rostogoleau pe obrajii incrustati cu multe cute marunte si subtiri ca niste desenuri maiestrite... Gandurile ii alergau prin creieri, neobosite, mereu mai grabite. Se mira cum a putut crede ca va scapa teafar din asemenea bucluc? si, cu toate acestea, nu-si facea imputari si nu-i parea rau ca a nadajduit. Ce-ar fi omul daca nu l-ar ajuta nadejdea in viata?
- Mi se pare, Ioane, ca o patim urat de tot astazi! zise Herdelea cand trecura vama de la intrarea orasului, cu un glas glumet, dar care astepta o mangaiere.
- Acu, ce-o vrea Dumnezeu! rase Ion gros si nepasator. Pe coridoarele intunecoase si intortocheate ale tribunalului valuri de oameni forfoteau, grabiti, vorbind tare sau soptind tainic, plangand si razand, ingrijorat fiecare de durerea lui si nesimtitor de suferinta celorlalti... Egoismul omenesc nicaieri nu se rasfata mai sfidator ca in fata dreptatii. tarani, oraseni, batrani, tineri, femei si chiar copii alergau, se opreau, se certau, se rugau... si toate glasurile se adunau intr-un zgomot monoton, apasator, intrerupt in rastimpuri de cate un tipat ascutit de clopotel care chema pricinasii in salile de judecata... in mijlocul lumii framantate numai avocatii, cu gentile umflate de acte, paseau siguri, mandri, ca niste bondari intr-un musuroi de furnici speriate.
Herdelea se opri ametit in valmasagul de oameni, infricosat ca-i fuge pamantul de sub picioare. Din norocire dadu curand cu ochii de avocatul Lendvay care, zarindu-l, se apropie strigand:
- A, bine ca sositi!... Buna ziua!... Esti al saselea... Scapam repede... Curaj! Cred ca iesim bine!... Ai pus pe cineva sa vorbeasca cu prezidentul?
Speranta profesionala din vorbele avocatului il umplu deodata de o noua incredere. indata se simti iar om de seama, de a carui soarta atarna mersul lumii. De aci incolo parca nu mai vedea pe nimeni pe coridor, ca si ceilalti. Vorbea tare cu Ion, radea si se supara ca nu-i vine randul mai degraba.
Ion - Glasul pamantului - Inceputul
Ion - Glasul pamantului - Zvarcolirea
Ion - Glasul pamantului - Iubirea
Ion - Glasul pamantului - Iubirea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Noaptea
Ion - Glasul pamantului - Noaptea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Rusinea
Ion - Glasul pamantului - Rusinea (continuare)
Ion - Glasul pamantului - Nunta
Ion - Glasul pamantului - Nunta (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Vasile
Ion - Glasul iubirii - Copilul
Ion - Glasul iubirii - Copilul (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Sarutarea
Ion - Glasul iubirii - Sarutarea (continuare)
Ion - Glasul iubirii - Streangul
Ion - Glasul iubirii - Blestemul
Ion - Glasul iubirii - Blestemul (continuare)
Ion - Glasul iubirii - George
Ion - Glasul iubirii - Sfarsitul
Aceasta pagina a fost accesata de 4122 ori.
