Calvarul - Capitolul 10 - Catastrofa
de Liviu Rebreanu
1.
- Ei, Boiangiule, acuma e randul d-tale! ii zisei dupa ce disparu talmaciul.
Tovarasul clipi aprig, hotarat.
- M-am invatat minte. De-acu lasa pe mine!
Dormiram noaptea aceea la un cismar, tovaras bun de-al lui Boiangiu. Vreo zece proletari venira sa ne tie de urat, sa discute teorii socialiste si sa ne dea povete bune cum sa trecem cat mai usor. Nenumarate planuri au fost dezbatute, dar niciunul nu ni se mai parea destul de sigur. Trebuia ceva mai bun, ceva fara primejdie...
in mijlocul discutiilor mi-am adus aminte ca in Focsani am un prieten, om cu mare trecere. Cismarul ma duse a doua zi de dimineata la dansul.
- Bine-ai facut c-ai venit! imi zise prietenul. Cred ca am si gasit mijlocul... Haidem indata!
Ma insoti la biroul ofiterilor romani, care functiona aici ca sa usureze trecerea demobilizatilor in teritoriul ocupat. Ma prezinta colonelului si-i povesti repede toata patania mea. Colonelul, scurt si vanjos, foarte rosu la fata si cu multa bunatate in privire, murmura miscat:
- Te trecem, te trecem, fii linistit! Nu te lasam noi in mainile ungurilor! Va pun in legatura cu capitanul Georgescu, baiat plin de inima. Am mai trecut noi si cativa ofiteri italieni, fugiti din captivitatea austriaca... Dar, stiti, eu, ca presedintele comisiunii, nu pot sa ma amestec direct. Astea le fac baietii. Chiar daca s-ar intampla un caz, care nu se poate intampla, sa-i prinza nemtii, raspunderea nu cade asupra intregei comisiuni... Ce vreti, asa am ajuns azi... Poate ca Dumnezeu nu ne va lasa multa vreme sub calcaiul dusman.
Capitanul Georgescu era foarte tanar, cu o mustacioara neagra. Nu statu pe ganduri nicio clipa. Sari cu entuziasm:
- Mergem, domnule... Chiar maine plec la Tecuci cu automobilul sa iau de la gara pe maiorul Cazacu... Sa fii la ora sase acasa la mine, in strada...
2.
La cinci bateam la usa capitanului.
- Esti grabit, ai? ma intampina ofiterul cu un suras prietenesc.
- imi arde pamantul sub picioare, capitane... De doua saptamani traiesc intr-o groaza continua.
Chema ordonanta. imi aduse o tunica soldateasca, o sapca, o manta.
- Te imbrac ordonanta si te pun langa sofer... Bine ca esti neras... Asta se potriveste tocmai bine... Nu-i nimic ca hainele nu-ti vin. Esti mai in nota... Pantalonii nici nu-i nevoie sa-i schimbi. iti acoperi picioarele cu mantaua pana ce trecem de bariera. De altfel, automobilul nici nu opreste, asa ca sa-ti iasa din cap orice frica...
Ma privii intr-o oglinda. imi veni sa rad.
- Parca suntem in romane de senzatie, zisei domol.
- in orice caz, mai bine sa fii ordonanta mea cateva minute decat sa zaci in vreo temnita ungureasca cativa ani. Ce sa facem daca ne-a batut Dumnezeu?... Dar toate astea-s trecatoare... Nu mai e mult... Sunt pe duca! O sa fie o prabusire cum nu s-a mai pomenit de cand e lumea...
ii sticleau ochii. Atata incredere nu mai vazusem, si atata siguranta. Ma simteam mic si pacatos in fata acestui credincios hotarat. Noi, cei de sub jug, n-am avut niciodata nadejdi atat de convinse. Noi credeam cu teama si ingrijorare, credeam spre a ne infrumuseta caderea si mai cu seama pentru a ne usura sufletul...
O cafea, o tigara, cateva vorbe simple si amicale, pe urma:
- Ei, acuma putem pleca! zise capitanul, scurt.
Automobilul porni... Iata-ne pe soseaua dreapta, neteda, mancand pamantul!...
increderea mare este ca si credinta oarba: oteleste sufletul si muta din loc muntii. Nici urma de temere in inima mea, parca mi-ar fi luat cu mana orice grije. Glasul capitanului e ca o sabie taioasa si ocrotitoare. Acuma inteleg cum pot alerga soldatii in gura mortii, fara sovaire, sub chemarea unei vointe vii.
- Ia seama, suntem pe pamant istoric si glorios, ingrasat de sange de eroi! imi striga ofiterul. Uite transeele!...
in fata campia se infunda intr-o perdea de dealuri indepartate. Muntii albastreau in stanga, in zare, iar pe mana dreapta sesul se pierdea presarat cu pomi, brazdat cu linii de copaci cari insemnau drumuri si ape. Ne apropiam de Putna, care serpuia nevazuta inca, in albia-i taiata adanc... Automobilul isi incetini mersul. soseaua era plina de rani de-abia vindecate. De jur imprejur, framantat de gropi nenumarate, ca niste sfasieturi insangerate, campul dormea salbaticit, coplesit de buruieni si maracini, zdrobit de suferinte.
- Aici erau transeele nemtesti... Pozitiile bateriilor le-am lasat in urma... A, uite colo una, aproape astupata...
Trecem podul de-abia reparat de peste Putna. Tremura sub greutatea masinii. Pe malul drept santurile adanci erau paraginite.
- D-aci au pornit nemtii la atac... Astea au fost pozitiile initiale... Au trecut raul noaptea, sub ocrotirea intunericului si a artileriei, sa ne surprinda... Uite si transeele noastre, pe cellalt tarm... Foarte bine mascate...
Nu vedeam nimic. De-abia cand am ajuns in dreptul lor, am descoperit santurile pitite printre ondularile malului... in dreapta insa, ceva mai departe, o ruina uriasa, zdrentuita, isi plangea jalea spre cerul limpede al diminetii. Capitanul imi ghici gandul.
- Fabrica de zahar... Au bombardat-o si au distrus-o cand si-au dat seama ca au pierdut batalia... Razbunarea lor!
De la santurile de pe mal alergau inapoi brazde in zigzag, usoare. Arborii ce insoteau soseaua erau sfartecati. Numai ici-colea cate o cruce timida.
- Nemtii si-au adunat mortii si i-au ingropat pe urma in cimitire speciale. Altminteri, crucile ar fi mai dese... Ai nostri n-au putut tine piept aici fiindca, dincolo de podul caii ferate, rusii au fugit din lupta si ne-au descoperit spatele...
incrucisam drumul-de-fier. Cantonul e prabusit, numai hornul sta drept, sfidator. Copacii sunt mai desi. soseaua serpuieste printre gradini, apoi deodata iar se intinde ca o panglica cenusie.
- Acuma trecem pe unde au fost opriti... Marasestii! zise capitanul cu un glas moale, miscat.
Mi se stranse putin inima. Sirena automobilului incepu sa tutuie. Uite baraca in care am petrecut ceasurile cele grozave! O bariera inchide calea... Un soldat neamt alerga sa faca drum. imi trag sapca mai pe ochi putin. E sentinela cu care statusem de vorba ieri noapte. Nu-i vazusem fata bine... O, e batran, militian. Saluta foarte respectuos. Dar sirena suna intr-una... Ea vreo suta de pasi, alta bariera; alt german o da la o parte si sta teapan, cu mana la cozoroc... inca una... Masina trece in goana nebuna... Un dorobant se arata cu arma la umar. Suntem la bariera romaneasca...
- Opreste! striga soferului capitanul si comunica un ordin sentinelei.
Ochii mi se umplura de lacrami. imi venea sa tip de bucurie. As fi vrut sa spun o vorba de multumire ofiterului. Dar simteam ca glasul mi-e inecat de emotie. Ma uitai inapoi. Cata suferinta am lasat in urma!
- Ei, esti multumit? zise capitanul cu un ras cald. Acuma sa mai pofteasca cineva sa te prinda!
3.
Aproape o zi intreaga fusesem in gara Marasesti, si totusi nu putusem vedea nimic in afara de odaia in care imi cantaream desperarea.
Automobilul facu un ocol si ajunse tocmai in dosul cladirii garii. Pe peron nemtii leneveau, cascau, intocmai ca acum doua zile. Uite subofiterul care-mi facuse perchezitiile, uite-l si pe cel ce m-a insotit inapoi la Focsani... Se uita lung la masina care alearga vesela si nepasatoare. O ingramadire de cruci albe, ingradite cu sarma ghimpata, se afla chiar langa gara. soseaua se strecoara printre mormane de ruine. Nicio casa nu e intreaga... Pe aici a trecut furia razboiului... Viata insa incepe sa-si croiasca drum. Printre daramaturi se deschid dughene cu de-ale mancarii, oameni multi se framanta sa innoade iar firul acolo unde l-a rupt razboiul...
in mijlocul campului oprim si leapad hainele salvatoare...
Douazeci de minute... Tecuci!...
Sunt uluit. Parc-as fi coborat intr-o lume noua... Saracia si suferinta isi arata ranile la fiece pas, dar oamenii, oamenii, ca si cand ar fi mai mandri... Dincolo umblam mereu cu capul plecat, vorbeam numai in soapte, ne strecuram ca sa nu facem nici umbra, nici zgomot. Clestele vrajmas a ingalbenit fetele, a umilit sufletele, a zdrobit mandriile... Aici toti au privirea dreapta si sfidatoare, toti au glasul cald si inaltat, si toti sunt romani...
Cum schimba imprejurarile pe oameni! si ce repede!...
intalnim pe maiorul Cazacu, care-mi strange mana cu putere, zicandu-mi:
- Aici esti acasa! Bine-ai venit!
Pe urma iata-ma in trenul lung, cu geamurile sparte, cu vagoanele hodorogite, infatisand suferintele uriase ale unui popor viteaz, rastignit in asteptarea invierii mantuitoare... Stateam in fereastra compartimentului imbratisand cu ochii pamantul ce se mladia in goana trenului...
Se face seara cand ajungem la Iasi... Orasul, insemnat prin mii de lumini electrice, imbie o panorama duioasa de basmuri...
Pretutindeni, oamenii in uniforme militaresti, tocite sau mai bune; chiar si femei multe umbla in haine facute din stofe de uniforma... Parca toata lumea aceasta a luptat, a suferit si nadajduieste impreuna, intr-un singur gand.
"Aici sunt acasa!" imi zic cutropit de emotie, rotindu-mi privirea in toate partile.
4.
A doua zi intalnii cativa din prietenii pribegi... M-au inconjurat si m-au coplesit cu intrebari... Amanuntele cele mai neinsemnate, din viata de dincolo, ii interesau. O parte din sufletul tuturor ramasese doar acolo...
Zeci de insi m-au descusut si tuturor a trebuit sa le povestesc din fir in par toata viata mea petrecuta sub apasarea dusmana, caci dintr-insa intelegeau lesne viata tuturor. si toti ziceau la sfarsit:
- Mult ati suferit... Poate chiar mai mult ca noi... si cand te gandesti ca aici ati fost ocariti si priviti ca spioni si tradatori!...
Zambeam. imi aduceam aminte clipa cand mi s-a spus ca m-a injurat Iorga, durerea aceea cumplita, cea mai cumplita... Acuma, aici, dupa toate zilele infricosatoare, prin care m-am tarat, simteam limpede ca, dintre toate suferintele, aceea a fost cea mai ucigatoare. si-mi ziceam ca mai bucuros as muri decat s-o mai indur vreodata...
Mi se parea totusi ca in sufletul celor multi roade o amaraciune grea, abia stapanita. Prin zambetele ce voiau sa fie vesele parca strabatea o jale mare, jalea sperantelor sfaramate, peste care s-a asternut o resemnare usturatoare.
Au trecut multe zile pana ce m-am asezat in lumea aceasta, atat de noua pentru noi, cei oropsiti. si cu cat ma potriveam mai mult, cu atat descopeream mai lamurit resemnarea aceea infricosatoare. Multimea parea ca omul care a scapat dintr-o primejdie mare, gol, prapadit, zdrelit, si care nu se mai gandeste decat sa-si duca viata inainte, oricum, numai sa traiasca. Pumnul dusman parea ca si aici apasa in vazduh si impovareaza inimile. Pretutindeni o alergare disperata dupa permisele care sa ingaduie oamenilor sa mearga acasa. Dincolo ne revoltam cand auzeam cate umilinte se impun celor ce vin, si strangeam pumnii, si scrasneam dintii. Aici parca nu se mai sinchiseau de d-astea. S-ajunga acasa cat mai curand, asta era tot ce mai doreau. Pe urma, fie ce-o fi... Gurile mai zbierau incredere, dar sufletele parca n-o mai simteau... Mandria ramasese pe fetele tuturor, in inimi insa se incuibase amaraciunea, nedumerirea...
Suntem la fel cu totii, imi ziceam aproape rusinat. Se intampla aici aproape intocmai ceea ce s-a petrecut cand au venit nemtii: s-au schimbat oamenii de azi pe maine. Istoria noastra de umilinti si imputari vesnice ne-a inmuiat firea, ne-a indoit spinarea. La noi invaziile au fost evenimente obisnuite. Oamenii au fost nevoiti sa se dea cand cu turcii, cand cu grecii, cand cu rusii... Azi era unul mai tare, maine cellalt. si vesnic am fost impartiti in tabere: o parte cu unii, alta cu altii. Cand ramaneam singuri, ne uneam parca numai pentru a ne desparti iarasi cand veneau noi cutropitori... Istoria formeaza popoarele dupa chipul si asemanarea ei. Ce sa facem daca istoria ne-a fost mama vitrega?...
Putini erau cei cu credinta darza, neinduplecata, dreapta ca luminarea, cei cu increderea si-n gura, si-n inima deopotriva de fierbinte. Pasiunea acestora insa era atat de puternica, incat umplea tot cuprinsul tarii, trecea peste hotare. O respirai pretutindeni si simteai ca-i asa de vie, ca o singura scanteie poate s-o aprinda, s-o faca sa falfaie iar, uriasa, chiar in inimile care azi sunt obosite de suferinta. Numai ceasul izbavirii sa vie mai curand...
5.
Ceasul se apropia de altfel repede. Colosul de fier gafaia sub loviturile grele. Acum cateva luni bombardau Parisul cu tunul - minune; alergau imbatati de sperante spre inima lumii; azi se zvarcoleau din ce in ce mai convulsiv; sangereaza din mii de rani, se prabusesc vazand cu ochii...
Ce bine ma simteam aici! Uitasem toate suferintele celor doi ani, toate primejdiile. Aici mi se parea ca libertatea se rasfata in aer. Ma miram de cei ce se plangeau, cu toate ca baionetele dusmane nu se vedeau. Aici puteai sa-ti arati cel putin nadejdea, sa te mandresti cu ea, s-o alinti... Aici iti dadeai seama ca esti acasa, in tara ta... si ce mare mangaiere e simtamantul acesta! Ceia ce n-au indurat ocrotirea vrajmasului nici nu pot pricepe...
Gazetele nu puteau spune mai nimic. Amenintarea de peste siret le inabusea glasul. Dar vestile bune veneau pe aripile vantului, patrundeau in toate casele pe ferestrele deschise, se strecurau prin peretii cei mai puternici.
"Bulgaria s-a prabusit... Turcia capituleaza... Revolutie in Austria... A abdicat Kaizerul... Republica germana... Nemtii implora pacea"...
Oamenii se dezmorteau. Parca s-ar fi trezit dintr-un somn otravit... Fetele se luminau din zi in zi, incepeau sa straluceasca de o bucurie care astepta doar clipa sa izbucneasca. Amaraciunea din inimi se prefacea...
Amaraciunea... Da, da! Aici e pricina. De aici porneste...
Se prefacea intr-o pofta stranie de nerabdare. Umilirile trebuiau rasplatite, intoarse. Dinte pentru dinte.
si atunci a inceput.
incet-incet! Sa pastrez sirul! Trebuie sa-l pastrez!... De-acuma nu mai e mult... Se sfarseste tot... si ce sfarsit!
6.
Amaraciunea s-a intors spre siret, spre cei ce au suferit toate chinurile. Se pare ciudat? Cu toate acestea...
Cu cat se apropia mai mult ceasul, cu atat simteam parca o raceala imprejurul meu. Dintru-ntai n-am vrut s-o iau in seama. Ma sileam sa ma conving ca-i o inchipuire bolnavicioasa a mea. Dar frigul se intetea mereu. Din amanunte se inchegau sloi de gheata.
"Ce-i asta?" imi ziceam din ce in ce mai des si mai ingrijorat.
Oamenii cari pana ieri imi zambeau prieteneste de departe, azi o luau pe cellalt trotuar cand ma zareau, sau se faceau ca nu m-au vazut de loc. Prieteni buni, cari se induiosasera de suferintele mele, clatinau din cap acuma, pareau ingrijorati si de-abia gaseau doua-trei vorbe sa-mi spuna, si chiar acelea in fuga, ca si cand s-ar teme sa nu-mi destainuiasca ceva.
"Ce-i asta? Ce-i asta?" imi sfaramam creierii ingrozit.
incercam sa gasesc explicatii si... gaseam. Am suferit totdeauna de un exces de scrupulozitate. Poate ca am fost uneori ispitit de o usoara manie a persecutiei. Privirile oamenilor mi s-au parut dusmanoase, sau indiferente, sau pornite chiar cand au fost binevoitoare. N-am stiut sa ma lipesc trecand peste amanunte... Acelasi lucru trebuie sa mi se intample si acuma...
Acelasi lucru?... De ce acuma?... De ce nu ieri?...
Amaraciunea.
si raceala imi dardaia sufletul, mi-l sfasia. Simteam lamurit cum mi-l taie in bucati dureroase, cum se intinde mereu, cum ma cuprinde cu gheare veninoase... Zadarnic cautam s-o biruiesc cu fierbinteala inimii, s-o smulg cu nepasare sau cel putin s-o invaluiesc cu vestmintele bucuriei mari ce ravnea sa ma stapaneasca... Zadarnic!
O frica rea ma luase in brate, ma strangea, ma strangea, ma strangea...
O sa ma inabuse...
Umblam pe strada speriat, cu ochii vesnic in dibuirea unui sprijin care sa ma inalte deasupra valurilor amenintatoare. Ma sfiam sa ma mai intalnesc cu oamenii, caci in toate privirile mi se parea ca ma ingheata aceeasi raceala cumplita. si totusi, singuratatea ma tortura mai crancen. Cand toata lumea tresalta de fericirea pe care ai asteptat-o tu, ca o mantuire, cum sa stai deoparte?
Am sa innebunesc...
Apoi intr-o zi, sunt tocmai doua saptamani de-atunci, o zi de marti ca si astazi, am intrat in vorba mai de aproape cu un prieten. E avocat si boem. Are mai multa clientela ca boem decat ca avocat. Dar e o fire dreapta, cinstita, franca, serioasa. si, dintr-una intr-alta, i-am marturisit starea mea ciudata, poate ipocondria mea chinuitoare.
- Vrei sa-ti spun adevarul? mi-a zis prietenul, cu o privire adanca.
- Ti-l implor, oricat ar fi de aspru...
- Atunci asculta... Presimtirile tale, ca sa zic asa, nu sunt de loc ipocondrice. Ai o situatie nespus de rea aici. Acesta-i adevarul. Se vorbesc despre tine lucruri ingrozitoare. Numai a suta parte daca ar fi adevarate, si inca ar fi de ajuns sa te puna pe ganduri.
- Spune-mi, tot, tot!
- Tot nu-ti pot spune, fiindca nici eu nu stiu tot. Ceea ce stiu am auzit intamplator. Mie nu-mi plac vorbele si fleacurile. in lume insa astea au cautare. Va sa zica, umbla vorba, o spune toata lumea, care te cunoaste, sau nu te cunoaste, ca tu esti trimis aici de nemti...
- Eu? De nemti? Dar bine, tu nu stii cum am fugit, cum mi-am scapat de-abia viata?
- stiu, precum stiu si altii. Dar lumea nu vrea sa creada. Eumea zice ca toata fuga a fost o inscenare dibace, ca astfel sa poti patrunde mai lesne in toate cercurile de-aici, si sa-i tii in curent pe dusmani cu cele ce se proiecteaza, sa le arati pe aceia ce le sunt prieteni adevarati sau vrajmasi ireductibili...
- Va sa zica, spion? il intrerupsei cu glasul tremurand.
- Cam asa ceva, facu prietenul.
- si lumea crede?
- De ce n-ar crede, cand tu insuti ii dai motive...
- Ce motive?
- Ce motive! Asta-i o intrebare cinica. Iarta-ma, dar altfel nu stiu cum s-o calific. Cand cineva umbla zilnic pe la biroul german de-aici...
- Asta-i o minciuna ingrozitoare!
- Cum minciuna, cand sunt oameni care te-au vazut intrand. Sunt chiar prieteni de-ai tai. Unul si-a insemnat numarul birjei care te-a dus la Legatia nemteasca.
Ma apucase o emotie spaimantatoare. imi tremura sufletul din mine. invinuirea asta de-o nedreptate revoltatoare ma ingrozea.
- iti jur ca nici nu am vazut macar casa unde stau nemtii! Jur, jur pe tot ce crezi ca mi-e sfant! Sunteti infricosatori!... Vreti sa ma ucideti! Nu-i adevarat! Nu-i adevarat!
Prietenul se uita mirat la mine. I se parea poate curioasa infatisarea mea, atat fusese de convins ca invinuirile ce le auzise erau drepte.
- Da, dragul meu, la urma urmelor, se poate sa nu fie adevarat... Dar atunci de unde au pornit zvonurile acestea?
- Sunt absurde, omule! Absurde! Pe mine, daca m-ar prinde, m-ar spanzura, nu pricepi? De ce nu vreti sa pricepeti?... Atunci cum sa am eu legaturi cu ei?...
Avocatul ma privi iarasi lung, clatina din cap, apoi deodata relua:
- Uite, eu te cred... Cred ca esti sincer... Eu, de altfel, totdeauna te-am aparat cat s-a putut, putin, nici vorba. Mi s-a parut ca nu esti capabil sa fii ceea ce se spune ca trebuie sa fii. Dar, in aceeasi vreme, recunoaste insuti ca toate aparentele sunt impotriva ta. si lumea judeca dupa aparenta totdeauna... Tu, transilvanean, ai ramas totusi in teritoriul ocupat, ai asteptat venirea dusmanului. Asta inseamna ca nu ti-a fost frica de el, ceea ce iarasi inseamna ca aveai motive sa nu-ti fie frica. Ce motive? Aici e intrebarea. Unii vorbeau asa, altii altfel, dar toti se uneau intr-un gand: trebuie sa fi avut legaturi cu dansii... Se poate, fireste, sa fi ramas de nevoie sub nemti. Eu, unul, nu tagaduiesc. Dar atunci urmeaza intrebarea: cum de nu te-au descoperit, cum de nu ti-au facut nimic, cum de te-au^lasat chiar sa mai si scrii?... Nu vezi cum vin toate aparentele sa te osandeasca? Cum adica, de-abia dupa un an si jumatate sa se trezeasca ungurii, sa afle ca esti acolo si sa te urmareasca? E, in orice caz, ceva bizar la mijloc. Sau organizatia dusmana a fost tembelista, sau esti vinovat... Iar daca esti nevinovat, atunci esti o victima, dar o victima care si-a meritat soarta...
- Tu ce crezi? i-am zis mai linistit.
- De, eu...
sovai. ii pusei repede alta intrebare:
- De ce insa schimbarea aceasta de-abia acuma? De ce nu atunci cand am venit aci?
- Asta-i foarte simplu. Atunci inca nu se stia ce va fi azi. Atunci majoritatea era pe punctul de-a pierde increderea. si, in asemenea imprejurari, oamenii sunt lasi. isi ziceau ca tu esti cu cei mai puternici si, deci, iti aratau zambete. Azi lucrurile s-au intors. si furia s-a dublat... si incepe sa izbucneasca...
Toata ziua aceea am rumegat vorbele avocatului. Au avut un efect straniu asupra mea. M-au potolit. si, incetul cu incetul, raceala s-a topit. Siguranta te intremeaza. Acuma cel putin stiam. Nu mai aveam a face cu un dusman necunoscut. si nu-mi mai era frica.
Dupa cateva ceasuri radeam de toate zvonurile care, cand le auzisem, ma inspaimantasera. Sunt nerozii, imi ziceam. Niciodata minciunile n-au trai lung. Azi le spune unul-altul. Maine insa se vor risipi, ca niste basici de sapun. Lumina nu poate ramane sub obroc, imi trebuie doar rabdare...
Apoi sa mai vedem daca minciunile sunt intr-adevar asa de raspandite si de crezute cum spune prietenul avocat, care se cam inrudeste cu gasconii...
si seara m-am repezita si am scris nevestei mele, m-am plans, m-am indignat... Ea imi va trimite mangaierea, ea, care ma iubeste cu adevarat... Poate singura fiinta care ma iubeste.
7.
Usurarea a fost numai aparenta. Voiam sa zambesc nepasator, sa ma conving ca avocatul mi-a spus fleacuri, sa fiu mandru si sa ma ridic deasupra clevetirilor, sa nu bag in seama noroiul ce ma stropeste de pretutindeni... Pe cand insa ma sileam astfel, inima mi se zvarcolea ca o turturica ranita de moarte. si toate sfortarile vointei mele nu erau in stare sa-i aline suferintele...
De altfel, de fapt toate mangaierile mele se sfarseau printr-un fel de refren, care era si temelia lor: nu se poate ca lumea sa nu simta bataile sufletului meu, nu se poate, nu se poate... S-o fi gasind cativa usurateci care ma barfesc, dar de astea n-am sa ma sinchisesc. Lumea cumsecade, lumea care mi-e draga, lumea pentru care am patimit, spre care ma mana inima, nu ma poate respinge. Lumea aceasta trebuie sa ma iubeasca intocmai cum o iubesc eu, trebuie, trebuie...
Sfioasa, nelamurita si amenintatoare, isi cauta drum in creieri o intrebare veninoasa: dar daca-i adevarat, daca lumea nu te vrea? Nu voiam sa raspund. si intrebarea revenea mereu, din ce in ce mai nemiloasa, mai ascutita: dar daca...? Cand ma chinuia prea mult, imi ziceam vag: "Atunci voi muri si voi scapa de toate intrebarile"...
O, Doamne, pe-atunci inca nu credeam ca ma voi putea hotari, ca va trebui sa ma hotarasc... Pe-atunci mai aveam sperante si, cand mai ai sperante, nu poti lua nicio hotarare mare...
Era nevoie sa mai vie alte lovituri, mai mici si mai mari, sa-mi deschida ochii, sa-mi mulcomeasca sovairile, sa-mi ucida nadejdile.
si au venit...
Un gazetaras, lung, desirat, anemic, ma lua de brat si-mi zise:
- Tu stii cat tin la tine... D-aia vreau sa-ti spun o murdarie ce-o colporteaza Popovici pe socoteala ta...
Popovici este parintele tuturor compromisurilor. Foarte vioi si inteligent, sufera insa de atrofia simtului moralitatii. Ziarist, inginer, artist deopotriva de galagios. A injurat pe nemti pana ce i-au astupat gura cu cateva zeci de mii; pe urma a ocarat pe rusi si a izbutit sa castige alte multe mii; astazi e mare nationalist, si socialist, si regenerator, si, fiindca are bani, se bucura de vaza, ca toti oamenii cu bani in tara noastra.
- Ce colporteaza? intrebai cu un zambet ironic, amintindu-mi fara sa vreau multiplele schimbari la fata ale lui Popovici.
- Asmuta pretutindeni lumea impotriva ta, si te face spion austriac, zise gazetarul indignat. Adineaori nu m-am putut rabda si l-am repezit de s-au mirat toti...
Eram sigur ca prietenul i-a batut in struna lui Popovici, dar ii multumii pentru apararea-i generoasa. Ea urma urmelor, parerile astea, ale acestora, nu ma dureau. Daca lumea s-ar lasa dusa de nas de alde Popovici, atunci n-are ce sa-mi para rau ca ma inlatura pe mine, care, oricum, sunt mai bun.
intamplarea ma puse fata-n fata, chiar in aceeasi zi, cu Popovici. Veni la mine razand foarte amical, ca totdeauna.
- E adevarat ca tu te-ai insarcinat sa-mi scoti numele de spion pe-aici? ii zisei in loc de buna ziua.
Avu o usoara tresarire, ca si cand s-ar fi mirat ca am aflat. Dar imediat se reculese, isi relua zambetul prietenesc si raspunse, batandu-ma pe urmar:
- Ei, si ce-are a face? Am auzit si eu de la altii. Asa vorbesc oamenii... Chiar boanghinele tale mi-au spus...
- Care boanghine? intrebai cu aceeasi voce simpla.
-Ei, care!... Boanghine, draga... Tu nu stii ce-s boanghinele?... Mi se pare ca si Repezeanu mi-a spus...
- si nu te gandesti ca-mi zdrobesti viata cu asemenea...
- Ia fugi de-aici cu prostiile!... Dar de mine cate nu se vorbesc?... Ei, si?!... Esti de-atata vreme in tara, si inca n-ai invatat ca la noi nimeni nu se poate compromite!... Va sa zica, inceteaza cu sentimentalismele!...
Iar ma batu pe umar, si radea atat de linistit, parca ar fi fost vorba cel mult de un bat de chibrit care nu vrea sa ia foc...
De-abia peste un ceas m-am gandit ca trebuia sa ma revolt, sa-l iau de guler... Era prea tarziu... s-apoi cum sa ma revolt cand omul e atat de blajin, cand iti spune verde ca e vorba doar de o barfeala nevinovata, cel mult rautacioasa. in loc sa fiu ocarit c-am scos un volum de poezii proaste, sunt hulit ca... Asa este moda astazi. si nimanui nici prin gand nu-i trece ca sunt ocari care ucid... Nimanui...
Pe Repezeanu il cunosteam numai din vedere. Cum l-am intalnit, l-am si oprit:
- Domnule, d-ta spui ca eu sunt spion?
Facu un pas inapoi. Se astepta probabil sa-l lovesc.
- Am auzit si eu vorbindu-se, murmura dansul, privindu-ma mereu gata de aparare. Dar lumea cate nu vorbeste?...
Lumea. Lumea. Lumea.
Nu mai simteam nici durere, nici indignare, nici tristete. incetul cu incetul, insa, o scarba mare de viata mi se furisa in suflet. Umblai toata seara pe strazi, printre multimea zgomotoasa, lacoma de petreceri si de trai. Vedeam cum se zbate viata pretutindeni, grabita, egoista, nepasatoare. Auzeam glasurile aspre care parca toate se sileau sa acopere constiintele, sa arunce uitarea peste suferinte, sa cheme viitorul cu tainele lui nepasatoare... Alteori sarbatoarea vietii ma fermeca si ma ademenea; acuma ma umplea de ingrijorare, de resemnare...
Cand sperantele ti se naruie, rand pe rand, ce pret mai poate avea viata?
Cand viata te doare, moartea e o tamaduire.
8.
Acuma cinci zile poetul Munteanu s-a abatut pe la mine. M-am bucurat cand l-am vazut ca intra in odaita-mi saracacioasa. Mi se parea ca aduce dragostea vietii.
Am schimbat vorbe goale care ascund gandurile inimii. Eu asteptam caldura sufletului sau sa ma dezmorteasca, si el imi dadea numai banalitatile indiferente, imbracate in haina prieteniei.
Niciun dusman nu e in stare sa te loveasca atat de crunt ca un prieten banuitor. si Munteanu venise sa ma ispiteasca.
Am bagat de seama indata cum ii aluneca ochii prin toate colturile, lacomi sa prinda ceva ce sa-i intareasca banuielile.
- De ce-ai venit, prietene? i-am zis in cele din urma. Din prietenie sau...?
- Am trecut pe-aici si am vrut sa vad cum stai, zise Munteanu rece, fara sa ma priveasca.
- Atata tot?
- Atata tot, facu iar, dand din cap. si pe urma adauga, ca un politist: Tu ce faci toata ziua? Cum traiesti?
- intr-o vesnica asteptare, dragul meu... Astept clipa in care...
- Toti o asteptam...
- Nimeni mai mult ca mine... Nimeni! intelegi? Nimeni!...
- Da... cred... si cu toate astea, lumea nu te crede...
- O, lumea... Dar tu, cel putin, ma crezi? Tu, caruia mi-am deschis tot sufletul, care-mi cunosti durerile?
- Cred... si cu toate astea lumea... Ei, Doamne... Lumea...
Iar lumea. Vesnic lumea.
Pe urma am iesit impreuna... Am vorbit de altele. El era nemultumit in suflet ca n-a aflat nimic; pe mine ma inabuseau sfaramaturile vietii...
intalniram pe profesorul Eftimescu, si Munteanu se desparti repede.
Eftimescu mi-a fost totdeauna un sprijin mare. in ceasuri grele mi-a sarit intr-ajutor, in nazuintele mele mi-a calauzit pasii. E o inima intr-adevar cuprinzatoare, un temperament energic, o fire deschisa, dreapta.
Dupa cateva cuvinte, Eftimescu se facu brusc foarte serios si-mi zise:
- Ce-i cu d-ta? Ce sunt toate zvonurile cari te inconjoara?
- Le-am auzit si ma chinuiesc. Ce vrei sa fac?
- Cu toate astea, trebuie sa faci ceva... Trebuie sa intelegi ca lucrurile nu pot ramane asa. Eu, care tin la d-ta, stii prea bine, ma inspaimant. As vrea sa te ajut si nu stiu cum. Singur d-ta trebuie sa gasesti mijlocul sa te descurci...
- L-am gasit, raspunsei domol. Ma voi descurca. Fii sigur. in curand ma voi descurca pe deplin...
- Mi-ai luat o piatra de pe suflet. iti inchipui ca eu nu dau niciun crezamant neroziilor. Dar este lumea care acuza si judeca. si lumea e suverana. imi pare bine ca nu urmezi pilda altora, a celor nepasatori... Pentru un suflet delicat, intelegi, calomniile sunt mai usturatoare...
- Da, da... Usturatoare...
- De altfel, esti voinic si niciodata nu te-ai speriat de greutati. Cu atat mai mult acuma, cand e vorba de...
- De viata mea toata!...
- Da, cam asa... De aceea sus capul si inainte!
- inainte!... numai inainte... Ce-a fost in urma e praf si cenusa. si inainte ce este? Cine poate sa stie?
- Omul trebuie sa lupte. Mai cu seama omul ales. Daca ai fi un nimic, nimeni nu te-ar lua in seama, niciun vrajmas nu te-ar ponegri. Tocmai de aceea trebuie sa dobori piedicile, sa-ti destelinesti drumul, sa poti sta drept in fata tuturor... Cei chemati sunt totdeauna bine inarmati...
- Da, cei chemati, da...
Atunci am inteles lamurit ce am sa fac, cum am sa ma descurc.
Chiar in seara aceea am gasit revolverul...
Calvarul - Capitolul 1 - Avertisment
Calvarul - Capitolul 2 - De ce?
Calvarul - Capitolul 3 - Primejdia
Calvarul - Capitolul 4 - Sabia lui Damocle
Calvarul - Capitolul 5 - Cumpana soartei
Calvarul - Capitolul 6 - Gura lupului
Calvarul - Capitolul 7 - A doua oara
Calvarul - Capitolul 8 - Marginea prapastiei
Calvarul - Capitolul 9 - Goana
Calvarul - Capitolul 10 - Catastrofa
Calvarul - Capitolul 11 - De ce?
Aceasta pagina a fost accesata de 2319 ori.
