Calvarul - Capitolul 4 - Sabia lui Damocle
de Liviu Rebreanu
1.
Miercuri...
Cerul e plumburiu. Niste nouri murdari, grei si lenesi se lafaiesc in vazduh. Ploua o ploaie zgribulita, staruitoare. O tristete nespusa s-a coborat pretutindeni, peste tot orasul, in toate sufletele, in aerul umed si inabusitor. Ochii sunt parca porniti pe lacrami...
Dis-de-dimineata, un cumnat al meu vine galben la fata sa ne spuna ragusit:
- Azi la ora unsprezece intra nemtii pe la Bragadiru... Toata politia e concentrata pe strazile de la Dealul Spirei, incoace, pe Calea Rahovei, pe strada Carol... Ordin sever sa nu fie nimeni pe strazi, nici chiar la ferestre...
Ne-au podidit lacramile pe toti. Ne uitam unii la altii, cu ochii rosii, uluiti, fara sa mai schimbam o vorba. Ce ne-am mai fi putut spune? Groaza batea la usi, se pregatea sa intre in casa, o asteptam sa ne striveasca...
Pe urma i-am vazut...
Au venit pe Calea Grivitei, pe unde nu erau asteptati. in frunte, un ofiter roscovan, cu un bat in mana. Pe urma, un vierme cenusiu de oameni, poate vreo doua sute. Paseau rar, obositi si se uitau imprejur mirati. Unii aveau bratele incarcate cu flori, altii cu turta-dulce, primite pe drumul pana la Palat, de la cete de femei care alergau nebuneste pe trotoare, se aruncau deseori asupra soldatilor si-i imbratisau. Altminteri, Calea Victoriei isi pierduse animatia. Curiosii se piteau pe la geamuri. Pe-afara se vedeau numai straini, care parca nu mai fusesera niciodata pe-aici, care au rasarit acuma din cine stie ce barloguri. Nu se mai auzea decat vorba nemteasca si urale stridente. De unde atata nemtime aici? La bodega "Hig-Life", in semietaj, agatat intr-o fereastra deschisa, un omulet slab, cu cioc negru, tipa din rasputeri: "Ura, ura!", fluturand o batista. Era vanat de insufletire... Cine-o fi fost?
Detasamentul de soldati a intrat in curtea Palatului. Ofiterul a rostit o comanda, sau poate o cuvantare, apoi toti au strigat de trei ori: "Hoch!" Femeile cele entuziaste au navalit pe urma printre dansii, i-au inconjurat, i-au mangaiat, i-au giugiulit. Una voinica, inalta, ca un jandarm, alerga de la unul la altul, stralucitoare de fericire si repetand intr-una:
- Nu ti-e foame, dragutule?... Vino cu mine la mama sa-ti dam o cafea cu lapte!
in aceeasi vreme bucatarii de campanie s-au instalat chiar dinaintea salii tronului. Toata curtea era plina de fel de fel de oameni si de casti ascutite, intrebarile si raspunsurile curgeau. si ce vesele toate fetele acelea, ce vesele! iti umplea sufletul de durere si de rusine veselia aceea. Cativa romani, prea curiosi, se strecurau umili prin babilonia straina, iar altii incremenisera pe strada, pe trotoare, cu fetele inlacrimate, cu batistele la gura, ca sa-si inabuse plansul. Nu mai aveai voie acuma nici sa plangi. incepe robia. Strainii se asezau la masa. Trebuia sa te oplosesti intr-un ungher, tacut, sa astepti sa treaca furtuna...
Un automobil soseste din jos in goana mare cu un uruit ascutit, care te patrunde pana-n maduva oaselor. Trece... Pe la Biserica Alba opreste, si un ofiter intreaba pe un trecator, care salutase umilit, unde e Palatul regal. Automobilul intoarce brusc. Omul ramane cu palaria in mana, ploconit, parca ar cere pomana. Era un functionar cunoscut.
- Cum iti vine sa-i saluti?
- Da’ ce vrei, sa fiu mojic? S-au uitat la mine. N-ai vazut? De ce sa creada ca suntem barbari si prostcrescuti?
Avea atata convingere in glas, ca m-am speriat. M-am departat repede, cuprins de o frica stranie...
O domnisoara ma intalneste. Are ochii plansi.
- Ce nenorocire! Ce jale! ciripeste ea tremurand.
Facem cativa pasi. Soldatii germani se amestecasera printre lumea de pe trotoare, sporita. Unul vine drept la noi. intreaba ceva, o strada sau o adresa. Domnisoara, foarte amabila, se grabeste sa-i explice pe nemteste.
- De ce vorbeai nemteste? ii zic cu mustrare.
- Cum sa nu vorbesc? Daca stiu? Sa creada ca suntem prosti?
Am parasit-o.
intelesesem. Jalea noastra nu va putea avea nici macar putina mandrie...
Perceptorul, care acum trei zile se indignase vazand prizonierii, ma intampina intr-un colt de strada cu acelasi glas aspru:
- Ei, domnule? Ai vazut oameni cumsecade? Ce-ti spuneam eu?!
- Ce?
- Cum ce?! D-ta nu tii minte de la gura pana la nas? Ori vrei sa spui ca n-am dreptate?... Priveste, priveste! astia sunt oameni civilizati, da, zic si eu! Cel mai mare popor din lume, domnule!... Nu-ti dau voie sa ma contrazici...
Treceau tocmai niste soldati. Perceptorul se rastea la mine, tipa, ca si cand ar fi vrut sa opreasca in loc toata strada. De-abia am izbutit s-o sterg. Poate ca de n-o stergeam, m-ar fi dat indata pe mana mosafirilor...
Da, da, trebuia sa-mi dau seama. Robia noastra va fi mai trista. Noi nu stim cum se poarta doliul. Nu stim. increderea? O, cum s-a mai dus, cum a mai disparut! Poate ca n-a mai ramas nimeni cu credinta nestirbita!
infrangerea aceasta e cea mai grea, fiindca ucide sufletele...
2.
A doua zi, dupa amiazi, putinii cari ramasesem din cercul obisnuit ne adunaram la cafenea sa schimbam impresii, adica mai curand sa ne incurajam reciproc, in dosul cuvintelor nepasatoare tremura aceeasi teama. Simteam parca intinsa deasupra capetelor noastre o gheara nevazuta, ce ne ameninta cu sugrumarea. Zambeam mult, ca si cand prin aceasta am fi vrut sa ne aratam nepasarea, desi zambetele erau silite si ofilite. Faceam haz de soldatii dusmani, care napadeau orasul oprindu-se cu duiumul in fata vitrinelor in care se mandreau inca atatea bunatati. Un pictor schita indata o ingramadire de-acestea de cuceritori, pe un petic de hartie... Vorbeam insa toti cu glasul scazut si uitandu-ne mereu imprejur. Nu puteam uita ca nu mai suntem in tara Romaneasca si ca de~acuma toti peretii au urechi multe si primejdioase...
Aici veni pe-nserate Tiberiu Berdeni. De-abia il recunoscuram. Avea barba mare si era slab ca un ogar. Foarte afectat, ne spuse ca printre cele dintai automobile nemtesti care au intrat in Bucuresti, unul a fost al politiei secrete, aducand liste nesfarsite cu numele tuturor celor ce au vrut razboiul sau au ocarat pe centrali.
- Din intamplare facui cunostinta cu unul din politistii acestia si am vazut listele, zise Bordeni cu o gravitate apasatoare. Aproape toti baietii sunt trecuti in listele astea negre...
Ne-am cutremurat fara voie cu totii. Ne ingrozea omul acesta, care cunostea pe politistii dusmani abia sositi, si poate ca fiecare ne-am zis in clipa aceea ca si el trebuie sa fie din politia amenintatoare. El insa tacu cateva momente, privindu-ne cu o superioritate zdrobitoare, apoi, adresandu-se mie si poetului Pilade, adaoga rar si indesat:
- si d-voastra sunteti pe lista neagra, amandoi...
- De ce? intrebaram deodata.
- Fiindca ati scris la Adevarul...
- Dar daca nici n-am scris?
- Nu stiu. Acolo asa sunteti trecuti. Poate ca e o greseala la mijloc... Deocamdata nu trebuie sa va speriati. Eu am sa intervin in favoarea d-voastra si sper sa izbutesc...
Am ingalbenit amandoi si in curand am plecat, aproape pe furis, fara o vorba. in strada ne-am strans mana mai puternic ca de obicei.
- in orice caz, sa ne intalnim zilnic pana ce o fi sa ne inhate... rosti Pilade, zambind amar.
- Da, da, sa ne intalnim, murmurai si eu.
Pana acasa ma uitam mereu inapoi, asteptandu-ma in fiece clipa sa fiu oprit. Am rasuflat cand am intrat in casa. Asa, acuma cel putin se va sti de urma mea. incercai sa fiu vesel. Nevasta-mea insa imi ghici sufletul si nu ma slabi pana nu-i spusei tot.
- Stai acasa, Remule draga. Barem, de-o veni nenorocirea, sa te gaseasca intre noi. Tot ar fi mai putin ingrozitor decat sa aud de la straini...
- Mai bine era sa fi plecat... zisei pleostit. Mai bine, ehe! Dar acuma...
- Eu ti-am spus sa pleci...
- Da, mi-ai spus... Poate ca si acuma ar mai fi chip de a ma strecura, ce zici? Decat sa ma prinda aici, mai bine...
Parasiram insa asemenea planuri. Era prea tarziu. Doua zile trecusera de cand dusmanul era stapan in inima Romaniei.
Ce stramba e soarta! N-ar fi fost oare mai bine sa fi luat o hotarare? Azi poate n-as fi in situatia aceasta... Desigur ca n-as fi... Acuma as... Degeaba, degeaba... Prea tarziu... Nu se mai poate desface ce s-a facut, sau mai curand nu se poate face ceea ce ar fi trebuit sa se faca...
Doua zile statui acasa tresarind de cate ori se deschidea poarta, de cate ori se auzea o trasura in strada sau vreo galagie, asteptand sfarsitul...
Pe urma nu mai avui rabdare. Trebuia sa aflu ce este, trebuia sa gasesc o iesire, oricare ar fi... A treia zi dupa amiazi intalnii pe Bordeni, impreuna cu Pilade.
- De ce nu te-ai mai aratat? ma intampina Bordeni cu unsuras straniu. inca de alaltaieri i-am spus d-lui Pilade ca nu mai e nicio primejdie. Am vorbit eu, am staruit si v-am scapat deocamdata. Va sa zica, fiti linistiti... De-o mai fi ceva, eu sunt aici, o sa va anunt din vreme... Cred insa ca ati scapat...
Pilade motai din cap, trist, abatut.
De ce atarna soarta omului uneori, in vremi insangerate! De cine mai atarna! si totusi trebuie sa zici cu insufletire:
- Multumesc!
3.
in fiecare dupa-pranz ieseam in oras o ora. Ne intalneam cu totii, cei ramasi din cercul de odinioara. Cativa profesori si cativa functionari inlocuiau oarecum o parte din goluri. Aduceam fiecare cate o stire: colo nemtii au facut asta, dincolo bulgarii asta, ici ungurii asta... Pe urma, mereu despre cei plecati. Ne induiosam. si ziceam ca tot astfel se vor fi gandind la noi si ei. Ne inchipuiam ce vor fi facand prin Moldova si-i plangeam, precum credeam ca ne plang si ei pe noi. Nici nu ne putea trece prin minte ca ei... A, dar sa n-o luam inainte!
intr-o dupa-amiaza eram de-abia vreo cinci la intalnirea obisnuita. Un chelner ne sopti in mare taina ca au inceput arestarile cu duiumul si ca hotelul e aproape plin de ostateci; ne spuse chiar cateva nume cunoscute... N-apucaram insa bine sa cercetam stirea aceasta, care de altfel circula mai vag si prin oras, cand vedem ca la intrarea cea mare s-a oprit un ofiter german intovarasit de un civil cu o barba roscata incalcita. Privelistea nu ne-ar mai fi miscat, caci acuma soldatii inamici inundasera toate colturile Bucurestilor si ne obisnuiseram cu dansii. Dar ofiterul cu civilul parlamentau... si parca aratau mereu spre masa noastra. Peste cateva clipe iesira amandoi, iar noi respiraram usurati.
- Ati vazut cum ne fixau mereu numai pe noi? zise Nicolae Iota, care era cel mai nepasator, fiindca inainte de razboi fusese germanofil furios si chiar scrisese niste brosuri bombastice despre victoriile nemtesti.
- Numai sa n-o patim... adaogai eu nelinistit.
- Asi, ce sa patim?! De noi au sa se agate? Ar fi ridicol, rase Iota cu superioritate. Poti dormi fara grije, ti-am mai spus-o si cand erai sa faci prostia sa pleci pe drumuri in lumea mare... N-am avut dreptate?
- O, ce n-as da acuma sa fiu plecat, oriunde, numai sa nu-i vad lafaindu-se...
- Ne vine randul tuturor, murmura Pilade calm. O sa ne ridice pe toti, incetul cu incetul. Sunt sigur...
in clipa aceea ofiterul de adineaori aparu iar, veni drept spre noi, se opri langa Iota, il atinse pe umar, se pleca si-i sopti ceva. Nepasatorul ingalbeni deodata, apoi se facu rosu-foc, se scula in picioare. Ofiterul il lua deoparte, ii mai zise ceva, foarte incet, si Iota isi lua repede paltonul.
- Ce este? Ce este? balbairam cu totii, uimiti de spaima.
- Nu stiu... Vrea sa-mi spuie ceva... stiu eu? sopti dansul iarasi, galben ca ceara, zapacit si uluit.
Pleca cu ofiterul. svartul ii ramase pe masa. Staturam cateva minute fara sa scoatem o vorba. Lumea dimprejur de-abia bagase de seama ce se intamplase.
- Nu spuneam eu? zise apoi Pilade rupand tacerea. Au sa ne ia pe rand...
Nici nu mai puteam vorbi. Ne uitam unii la altii, cu ochii mari, intrebatori, asteptand ceva.
Poate c-o sa ne ia indata si pe noi...
Trecu astfel vreo jumatate de ceas. Pe urma, aparu un subofiter austriac si merse tocmai la chelnerul care ne servea. Dupa ce schimbara cateva vorbe, chelnerul veni repede si chema pe Pilade.
- Nu v-am spus? rosti dansul cu un zambet amar. Pe rand mergem...
isi cauta paltonul; vru sa se imbrace. Austriacul insa facu semn, razand, ca nu e nevoie. Venise trimis de Iota, care-si uitase bastonul si care ne ruga sa-i instiintam familia ca este arestat la comandatura, deocamdata...
- Cand ne mai intalnim? intreba unul.
Nu raspunse nimeni. Nu mai indrazneam sa ne intalnim. Doar pe-acasa sau poate intamplator pe strada... Sau, cine stie, poate nicairi... Poti sa stii ce va mai fi maine?... Ne-am risipit...
4.
Ne mai vedeam totusi uneori, mai ales pe strada. Dar vorbeam putin. Schimbam cateva cuvinte si ne desparteam repede. Mutrele suspecte misunau pe Calea Victoriei, se tineau dupa oameni, trageau cu urechea... O vorba scapata in vant zbura indata la comandatura. Un cofetar facuse chef acasa la dansul de bucurie ca auzise ca ai nostri ar fi reluat Ploestii. A fost ridicat de la masa si trimis pe jos, asa cum se gasea, pana la Ploesti, sa se convinga ca nu e adevarat ce-a auzit... Va sa zica, nici in peretii casei tale nu te poti increde...
Un fotograf ma opri intr-o dimineata in fata Palatului.
- Ei, bine ca te intalnesc!... Te cautam... Am sa-ti vorbesc ceva foarte important...
Fotograful era o figura cunoscuta prin cercurile noastre. Avea legaturi intime cu toti gazetarii, cu multi scriitori si artisti. Altminteri, tanar, cu o mustata neagra, tunsa englezeste, vesnic cu dunga la pantaloni si cu mare trecere la femei, indeosebi la cele mai usoare.
Ma lua de brat, ca si cand am fi fost prieteni de cand lumea, si-mi vorbi toata vremea cu un ton care nu ingaduia contrazicere:
- D-ta stii nemteste bine...
- Da, dar...
- Avem nevoie de d-ta... Eu sunt prieten intim cu locotenentul Kammert, care conduce Gazeta Bucurestilor. I-am vorbit de d-ta, fiindca nu e multumit cum iese editia romaneasca. Trebuieste un traducator bun. D-ta ai fi...
- Da, dar...
- Nu ti se cere decat sa traduci in romaneste. Atata tot. in schimb vei fi platit bine. O mie de lei lunar cel putin. Maine dimineata te asteapta locotenentul. Voi fi si eu acolo...
- Mi se pare c-ai gresit adresa, ii zisei acuma. Mai bine orice decat...
- Nu uita ca, daca nu primesti de bunavoie, vei fi rechizitionat, spuse fotograful cu o usoara amenintare in ochi. Iar atunci vei lucra si pe degeaba...
- As vrea sa vad cum se poate rechizitiona un om ca sa scrie la o gazeta dusmana...
- O sa fie bine, murmura dansul zambitor. D-ta vino acolo, si vei vedea... O sa fie bine!
Ma gandii dintru-ntai nici sa nu ma duc de loc, dar pe urma imi amintii ca suntem in puterea lor si ar fi poate mai bine sa ma lamuresc cu insusi ofiterul-ziarist.
Locotenentul ma primi cu o politeta exagerata, imi oferi tigari si incepu:
- D-ta vrei sa scrii la ziarul nostru?
- Nu, domnule, nu vreau si nici nu pot... Tocmai venisem sa...
- Cum, d-ta nu esti ziarist?
- Nu, sunt oleaca de poet si... n-am facut niciodata gazetarie.
- Dar mie mi s-a spus ca d-ta cunosti limba germana.
- Prea putin ca sa pot fi de vreun folos. Astfel ca chiar rechizitionandu-ma...
- Ce rechizitie?...
- Asa mi s-a spus...
- Nu, nu... Daca nu vrei, noi nu te putem sili. Aici e chestie de incredere. Ne trebuiesc oameni de incredere...
Fotograful astepta afara, la usa.
- Ei, s-a facut?
- Nu, domnule, eu nu doresc sa fiu om de incredere pe-aici...
- Am vrut sa-ti fac un bine, si d-ta dai cu piciorul... Halal! zise dansul privindu-ma de sus pana jos cu o compatimire dispretuitoare.
De cand ajunsesem sub stapanirea vrajmasa nu ma simtisem niciodata mai bine ca in ziua aceea. in sufletul meu ma credeam chiar erou putin. Ce, e nimica sa refuzi de la obraz pe un locotenent prusac atotputernic? Sa sfidezi internarea sau inchisoarea? Numai fotograful sa nu se incapataneze sau sa se razbune...
De altfel, de germani nu ma sinchiseam prea mult de la inceput. Ce pot sa-mi faca?. Doar sa ma inchida... Dar austriacii, ungurii!... Din fericire, inca nu se auzea nimic de activitatea lor.
in orice caz, ar fi bine sa-mi iau masuri de siguranta...
O ordonanta cerea ca toata lumea sa-si procure de la politie un bilet de identitate, faimoasele ausweis-uri. Aici era poate ocazia sa ma acoper. Comisarul de la circumscriptie imi era prieten. I-am explicat si s-a invoit. si m-a trecut in bilet "nascut la saru-Dornei, judetul Neamt".
in sfarsit! Daca ar fi sa se cerceteze transilvanenii, eu sunt mantuit. Afara cand as fi denuntat sau cand as fi trecut pe vreo lista neagra speciala de-a lor... Bine, dar atunci e totuna. Atunci urmeaza unul din cazurile pe care le-am prevazut in clipa cand m-am hotarat sa raman aici. Atunci nu mai e scapare...
Pana atunci insa viata isi urmeaza cursul ei...
5.
Da, da, viata nu se opreste nicio clipa.
Trece nepasatoare peste ruine, peste cadavre, peste toate nenorocirile. Omul trebuie s-o primeasca asa cum este sau cum vine, fara sa murmure sau sa se impotriveasca.
si omul e fiinta cea mai mladioasa din lume. imprejurarile il indoaie si-l sucesc cum le place. Uitarea se asterne repede peste ziua de ieri. Privirile se indreapta vesnic inainte. Ce-a fost ieri nu ne mai intereseaza. Ne chinuieste numai ce va fi maine sau poimaine...
Acuma parca ocupatia vrajmasa ar fi fost de cand lumea. Aceeasi goana pentru painea de toate zilele, acelasi valmasag pentru un locsor mai bun in viata. Doar ca astazi stapanirea e straina... Dar cine se mai gandeste la stapanire cand stomacul tipa? A amortit entuziasmul, a pierit idealul... Painea, painea!...
Aproape doua luni de zile uitasem toate acestea.
Traiam intr-o speranta nelamurita. Vedeam realitatea si n-o simteam. Mi se parea ca starea aceasta nu poate sa dainuiasca. Trebuie sa se sfarseasca repede. Cum? Nu-mi dadeam seama.
Acasa ne stransesem intr-o singura odaita, in subsol. Acolo gateam, mancam, stam si dormeam. tineam gologanii cu sapte ate. Ziceam ca trebuie sa ne ajunga negresit... Pana cand? Nu stiam. Trebuie sa ne ajunga...
Zilele insa treceau si speranta se destrama, se destrama...
si iarna parca inadins se pusese sa ne striveasca.
- stii ca nu mai avem lemne decat pentru doua-trei zile? zise nevasta-mea intr-o seara, cu groaza aceea in ochi care te ingheata, pe care o cunosc numai cei nevoiasi si infricosati de tainele zilei de maine.
Era zadarnic. N-aveai de unde si mai ales cu ce sa iei. Ca sa mai intindem mizeria, incepuram sa trimitem la vecini oalele cu mancare, sa fiarba. in odaie nu mai faceam foc decat dimineata si seara, cate putin, sa se dezmorteasca aerul. Ziua tot mai trece, si frigul nu se simte atat de mult. Dupa amiazi nevasta si copilasii se cocoteaza pe canapea, imbondoriti in toate straiele ce se gasesc prin casa...
Degeaba. Iarna se intetea. si nicio licarire de nadejde...
Apoi deodata se raspandi prin oras: in curand vor incepe sa plateasca lefurile functionarilor... Guvernul nostru a trimis zece milioane prin Crucea rosie pentru functionarii din teritoriul ocupat...
Pe cand insa dardaiam si ne mangaiam cu asteptarea aceasta, o adresa de la minister ma anunta ca postul meu s-a suprimat pe ziua de cutare. N-am crezut. Am alergat la minister. Mai erau cateva sute suprimati, ca si mine.
Eram revoltat. M-am dus ata la girantul ministerului, un omulet foarte scund, cu un cap foarte mare, cu niste ochi foarte sireti. A ridicat din umeri.
- Trebuie sa facem economii, multe economii.
Avem greutati enorme...
- Bine, dar asta inseamna sa raman pe drumuri! si tocmai acuma, in vreme de ocupatie dusmana, cand leafa de-aici imi era singura speranta...
- Aranjeaza-te aiurea. Acuma e nevoie de oameni muncitori.
- Unde? La nemti, poate...
- Desigur. Toti suntem in slujba lor.
- Va rog sa va ganditi ca nici nu e patriotic ca in asemenea vremuri...
- N-am sa primesc de la d-ta lectii de patriotism.
Ma infuriai deodata.
- Ba ai putea sa primesti, domnule... Nu se lasa muritori de foame sute de oameni acuma...
Destul de trist...
Am trantit usa atat de tare, ca s-a speriat seful de cabinet.
in strada, insa, m-au podidit lacramile. Nici nu-mi venea sa mai vin acasa. Cu mana goala?... O, ce groaznice sunt asemenea clipe!...
6.
- De ce nu iei si tu o slujba undeva? Tu, care stii nemteste, ai gasi cat bati in palme... Stam foarte slab, dragul meu... Maine-poimaine nu vom mai avea nici macar o bucatica de paine...
Nevasta-mea vorbea asa. Glasul ii era muiat in lacrami. N-am indraznit sa ma uit in ochii ei cand am raspuns:
- Nu pot... nu pot... nu pot...
A tacut.
Peste cateva zile a reinceput:
- Vad ca toata lumea se aranjeaza in slujbe. Nemtii primesc pe oricine cu bratele deschise... Numai noi stam cu mainile in san. Nu stiu ce asteptam!?...
Nu stiam nici eu, adevarat. Simteam doar ca tocmai pentru ca stiu nemteste nu se poate sa am niciun fel de legatura cu dansii. Zece ani, de cand sunt aici, n-am vorbit niciodata nemteste, n-am cunoscut niciun german, desi nimeni nu s-ar fi mirat s-o fi facut. si sa incep acuma, cand sunt dusmanii tarii?... Mai bine...
in mintea mea luasem o hotarare. Cu ultimii douazeci lei voi imbratisa meseria de vaxuitor de ghete. O ladita, cateva cutii de crema... Voi ramane insa departe, chiar daca toata lumea ar trece de partea lor...
Totusi, sa nu lasam sa ajunga lucrurile pana aici. Sa cautam...
in fiecare dimineata era o valmaseala fara seaman la brutarii. Nu se ajungea painea, si oamenii vegheau toata noaptea pe trotuarul inzapezit, in gerul taios, ca sa poata apuca mai repede randul. Acolo zgribuleam si eu zi cu zi, cu cartela-n mana... Acolo mi-a venit o idee nazdravana...
N-ar fi, oare, chip de castigat ceva din vanzarea painii? in loc sa se omoare atata lume aici, s-ar putea imparti. Ar lua oamenii mai degraba, ar fi multumiti si ei, si eu... Chestia este doar sa gasesc un brutar mare, sa-mi incredinteze un numar oarecare de paini. Asta insa ar cere un capital sau o garantie, si eu de-abia am dupa ce sa beau apa...
Cateva zile m-am silit sa dau peste vreun brutar care sa nu-mi ceara nimic afara de garantia morala... et caetera... Am izbutit sa obtin in cele din urma o scrisoare de recomandatie de la Filip Weingarten, un om cumsecade si saritor la nevoie... Dar am ramas cu scrisoarea in buzunar, caci in vremea aceasta se organizase mai bine distributia painei, si planul meu cazuse in balta...
Filip Weingarten totusi mi-a intins o mana de ajutor, mai pe urma... Se deschisera si teatrele, iar el era ceva pe-acolo. Vremurile sunt atat de tulburi, ca nu te poti mira cum un cinstit negustor ajunge sa fie ceva la teatru. A avut nevoie de dansul teatrul, si omul s-a dus, mai ales ca odinioara laurii scenei erau mai sa-l ademeneasca... Trebuiau subiectele pieselor ce se jucau, pentru programe, in romaneste si nemteste. De obicei, lucrurile acestea le fac antreprenorii. Weingarten mi-a cerut mie sa-i aranjez subiectele, mai dragut, mai literar. Vezi, sarmana literatura tot e buna la ceva!... I-am aranjat. si am luat nu stiu cat, avere nu, desigur. Era cel dintai castig al meu sub ocupatie. Mi se parea o minune. Nevasta-mea a dat un acatist de bucurie. in sfarsit, nu ne-a lasat Dumnezeu sa murim...
Sa murim, nu, dar dac-ar fi fost sa continuam asa, anevoie am fi dus-o pana la capat... De altfel, izvorul acesta a secat repede. Programele au trecut in curand in exploatarea onui negustor care nu se mai sinchisea de "dragut si literar"... si tot Weingarten a sarit iarasi. M-a pus controlorul concertelor la Ateneu. Ceva mai sus ca aceia care rupeau biletele, caci eram seful lor. si ceva mai jos, fiindca mi se plateau zece lei numai in ziua cand era concert, iar concerte erau cel mult unul pe saptamana... Nu curgea, dar picura... Tot mai bine decat nimic... Bine ca nu-i mai rau...
7.
in zilele acelea m-am pomenit intr-o seara iarasi cu Bordeni. M-a cautat acasa, m-a sculat de la masa, ca are sa-mi spuna ceva extrem de important.
- Uite ce este, imi sopti dansul cu o mutra foarte grava. Maine sau poimaine vei fi chemat la comandatura. Nu te speria. Poate sa te tina acolo doua-trei zile, pe urma iti da drumul. Te-a implicat Iota ca ai fost razboinic... Dar sa n-ai frica. Eu ma fac luntre si punte sa va scap. Sunteti vreo sapte pe raboj... Stai acasa si asteapta linistit. Deocamdata nu e nimic grav...
Am stat acasa. Nevasta-mea plangea si-si frangea mainile. Eu insa intr-adevar nu mai eram spaimantat. Greutatea vietii ma apasa atat de mult, ca as fi fost aproape bucuros s-o pot sfarsi, oricum ar fi. Groaza si mizeria iti otelesc inima si ti-o impietresc, incat ajungi sa nu te mai doara nimic, sa nu te mai framante nicio speranta.
Am stat acasa trei zile incheiate. si iar nimic. Ma intrebam uluit ce-o fi fost la mijloc. Sau n-o fi fost nimic?
O pisica crancena se juca cu soarta oamenilor, ii chinuia inainte de a-i sfasia...
8.
Se desprimavara acuma. Se usura viata, se reinfiripau nadejdile.
- Nu mai e mult, ne sopteam cu ochii stralucitori.
Uitam parca amarul realitatii de dragul inchipuirilor dorite.
Sau, daca nu-l uitam de tot, il inghiteam mai bine.
Eram traducator de programe si compozitor de reclame, platit cu bucata. Am ramas toata vara. Ma mandream cat puteam ca nici macar n-am stat de vorba cu niciun dusman, cu toate ca trecuse o jumatate de an de ocupatie. Celor ce n-au cunoscut ocupatia, care nu i-au simtit penetratiunile stiintifice li s-ar parea stranie asemenea mandrie. Ce-o fi mai firesc decat sa fii aievea dusmanul dusmanului tau?
si totusi, ce greu e cand ai ajuns in puterea lui! Cand de viata si chiar de toanele lui iti atarna viata! Usor e sa osandesti, dar cate fereli si viclesuguri iti trebuiesc de vrei sa nu cazi in ispita si sa nu pacatuiesti cand pacatul te imbie la fiecare pas, iar ispita te batjocoreste pretutindeni!
Nu e mare cinste sa-ti tarasti traiul din traduceri si reclame neroade. Poate insa ca e mai usor ca vaxuitul ghetelor. Daca nu m-as fi sfiit sa ma asez cu ladita la un colt de strada sa fac concurenta tiganusilor, de ce m-as sfii c-am putut ramane macar prin imprejurimile meseriei mele? Fireste, viata nu e dulce, dar, la urma urmelor, cand mi-a fost cu adevarat dulce?
si-n vremea aceasta altii... Dar ce ma privesc pe mine ceilalti? Ce ma privesc?... E vorba numai de constiinta mea... De ea e vorba... Sarmana!...
Calvarul - Capitolul 1 - Avertisment
Calvarul - Capitolul 2 - De ce?
Calvarul - Capitolul 3 - Primejdia
Calvarul - Capitolul 4 - Sabia lui Damocle
Calvarul - Capitolul 5 - Cumpana soartei
Calvarul - Capitolul 6 - Gura lupului
Calvarul - Capitolul 7 - A doua oara
Calvarul - Capitolul 8 - Marginea prapastiei
Calvarul - Capitolul 9 - Goana
Calvarul - Capitolul 10 - Catastrofa
Calvarul - Capitolul 11 - De ce?
Aceasta pagina a fost accesata de 2266 ori.
