Amandoi - Capitolul 21 - Un ac de par
de Liviu Rebreanu
Spiru se retrasese sa-si implineasca somnul de amiazi inceput cu motaiala din sufragerie. Doamna Daniloiu era in bucatarie, dupa masa, sa roboteasca singura, mahnita in sine de nerecunostinta Solomiei care a ajuns sa-si bata joc de casa ei, sa plece si sa vie cand o apuca toanele de parca nici n-ar mai fi la stapan. Tocmai in toiul acestor meditatii se pomeni cu un baietas, trimis de grefierul de la instructie, prietenul lui Spiru, ca s-a intamplat ceva cu Solomia si sa vie degraba pana la tribunal.
- Eram sigura ca o paste nenorocirea! murmura d-na Daniloiu agitata.
Ca in toate imprejurarile importante din viata familiei, Vasilica deveni deodata plina de energie. Scula din somn pe Spiru si, cu toate protestele lui, il tari cu dansa la tribunal. Gasira pe Solomia in anticamera judecatorului, sezand pe scaun, pazita de un politist mai speriat decat ea. Grefierul le spuse in trei cuvinte intamplarea si ca judecatorul se afla cu mandatul de arestare la primul-procuror.
- Vai de mine, Solomie fata, doar n-ai facut tu nelegiuirea asta? se spaimanta d-na Daniloiu. Nu, nu! Dar te-ai zapacit de tot cu intamplarile astea si cu moartea baiatului... Altfel cum sa-ti dea prin gand asa ceva?...
Solomia se ridica in picioare, izbucni in lacrimi, apuca mana d-nei Daniloiu si o saruta.
- Tu sa-ti tii credinta si firea, Solomia-relua Vasilica mai miscata. Ca nu te-om lasa noi sa fii batjocorita de pomana!... Fii linistita, auzi?
Iesi cu Spiru. Se dusera la primul-procuror. D-na Daniloiu jura pe nevinovatia fetei, oricat spunea Negel ca fata singura a marturisit tot, de buna voie.
- Domnule Costica, zau, ca esti om de-al nostru, nu ca altii -se revolta batrana din ce in ce mai sigura ca numai judecatorul a nascocit si asta, ca atatea altele. Eu o cunosc mai bine si stiu ce inima are. Ce-a patimit si cat a jertfit fata asta numai pentru Lixandru, merita sa-i dea incurajari, nu s-o bage in temnita cu talharii si ucigasii!
- O fi fost buna fata, cum nu, recunosc, daca spui dumneata - zise Negel impaciuitor ca totdeauna. Dar daca a gresit asa de urat, ce sa-i mai facem?... A omorat doi oameni, coana Vasilica, pe cumnatii d-tale!
- Ceasul rau ce nu-i ticluieste bietului om - murmura d-na Daniloiu mozolind doua lacrimi intre gene. Eu totusi am mare speranta in inima d-tale, domnule Costica! D-ta cunosti suferinta oamenilor...
- Bine, coana Vasilica, ce-om putea vom face - sfarsi primul-procuror numai ca sa scape de insistentele ei. Ca si pe noi ne obliga legea si nu putem lucra de capul nostru...
D-na Daniloiu pleca totusi cu o speranta. Afara, pe coridor, insa lua la raspundere pe Spiru:
- Stai ca bolovanul si nici gura n-o deschizi, parca nici n-ai fi suflet... si doar te-a slujit destul biata fata si n-a pregetat... Cum poti fi asa de ne-simtitor, pacatele noastre?
Barbatul se opri suparat.
- Mai taci din gura, Vasilico, ca ma scoti din fire!... Nu-i destul ca ma tarasti pe-aci de rasul magistratilor?... Ce vrei sa-i faca? Sa-i dea medalie c-a omorat pe frate-meu si pe Mita?
- A omorat, a omorat - facu d-na Daniloiu cu glas scazut. La necaz si la durere sa ajuti pe om, nu la petreceri!
Se abatu iar prin anticamera lui Dolga, dar Spiru nu o mai urma. Solomia era pe acelasi scaun, cu mainile in poala, cu ochii in gol.
- Ce-ai facut, nenorocito? ii zise acuma Vasi-lica, mereu cu blandete. Cum nu ti-a fost frica de Dumnezeu?... Of, amarata si becisnica ti-a fost soarta!.. Dar sa nu pierzi nadejdea in mila Atotputernicului, Solomie! Sa rabzi si sa ispasesti, ca sa-ti rascumperi pacatul!
- Sa ma ierti, cucoana, ca ai fost buna si miloasa si m-ai invatat numai bine, iar eu te-am suparat si v-am facut si rusinea asta - bolborosi Solomia, leganandu-si capul in dreapta si in stanga, cu glasul plans si cu obrajii vrastati de lacrimi.
*
- Solomia Ionescu nascuta Motroc! mormai primul-gardian citind foaia si ridicand ochii s-o vada; apoi mormai in sine deceptionat: Hm... nde...
Autorii marilor crime se bucura in inchisori, atat din partea paznicilor, cat si a celorlalti detinuti, de o consideratie speciala si chiar de un fel de admiratie. Solomia nu paru gardianului destul de aratoasa pentru fapta ei si o preda indata sectiei femenine, actualmente goala. O paznica urata si ursuza o conduse bombanind:
- Numai tu mai lipseai, pricopseala pamantului!... Ca nu va satura diavolul de blestematii...
Apoi Solomia se pomeni singura intr-o celula rece, mirosind a mucegai, cu o inchipuire de lumina ce se strecura de la becul din coridor prin ferestruica de deasupra usii. Patul de fier, cu salteaua umflata de paie si cu patura trentuita, era in coltul din fund, iar sus, aproape de tavan, fereastra zabrelita, ingusta, care dadea afara.
Se aseza pe dunga patului si sezu asa, nemiscata, cu haina de iarna pe ea, cu capul gol si basmaua alaturi, unde o lepadase cand gardiana a cautat-o sa n-aiba ceva si i-a luat portofelul mic, cu treizeci si sapte de lei ramasi dupa cheltuiala inmormantarii, cum si acele de par care-i tineau coadele pe cap. Nu simtea nimic si nu se gandea la nimic. Era intr-o toropeala in care se amestecau si anihilau osteneala cu groaza si cu remuscarea.
intr-un tarziu tresari auzind cheia invartindu-se in usa cu vazistasul ca un ochi de panda. Gardiana ii intinse un coltuc de paine:
- Mananca si culca-te, n-astepta placinte si invitatii !
Solomia ramase pe loc, dar parca glasul paznicei ar fi smuls-o din toropeala, se simti deodata moarta de oboseala, fara totusi a simti si nevoia de odihna sau macar o molesire somnoroasa. isi aduse aminte ca de aseara n-a luat nimic in gura; cucoana i-a facut ceai azi-dimineata, dar ea nu l-a atins si nici nu s-a gandit la mancare de vreme ce se framanta numai cum sa-si usureze sufletul... Apoi isi zise brusc si cu mare parere de rau ca salba a dat-o judecatorului si cine stie ce s-o mai alege de ea, in loc s-o fi lasat acasa, sa se impodobeasca cu ea sora-sa Domnica, fiindca ei n-o sa-i mai trebuiasca nici salba si nici o podoaba...
Pe urma gandurile o napadira cu gramada, de-a valma de nu le mai putea conteni Se incurcau mereu ochii lui Lixandru cu privirea cucoanei Mita ori cu a judecatorului, in aceeasi mustrare ciudata pe care o intelegea totusi incat ii intepa inima ca un ac neascutit. Apoi parca vedea intr-o goana vijelioasa toate cate s-au intamplat in saptamana de sambata dimineata, cand a sosit Lixandru, pana sambata astalalta cand a marturisit c-a omorat, toate zbuciumarile si spaimele si sperantele rostogolite peste sufletul ei ca niste pietre de moara. si, dandu-si seama unde a ajuns, in mo-mente de limpezire, ingana fara glas:
- Mai bine... S-a sfarsit...
Voia sa uite tot, sa nu-si mai aminteasca si nici sa se gandeasca la nimic, caci toate o chinuiau iar, mai rau ca atunci. Retrairea in fragmente poate sa fie, prin lipsa de legaturi si motivari firesti, mai insuportabila decat trairea directa, totala care, prin continuitate, niveleaza si amortizeaza zguduirile...
Din stransoarea gandurilor o trezira pasi care se apropiau si care se oprira la usa celulei. Solomia ridica privirea si intalni in vazistasul usii ochii rautaciosi ai gardianei.
- Ce, tu nu intelegi sa te culci?... N-ai auzit stingerea? rasuna glasul, umpland celula.
Solomia asculta pana se pierdu zgomotul pasilor. Se intinse ca sa-si alunge nehotarare, apoi isi trecu amandoua palmele peste obraji parca s-ar fi spalat de o murdarie ce o supara. Se scula in picioare si masinal isi pipai parul. Coadele ii atarnau pe spate, peste haina. Voind sa le incolaceasca pe cap, sa nu o incurce, isi zgarie degetul intr-un ac uitat dupa ceafa. il scoase si il infipse in capataiul saltelei pana isi va strange parul. Potrivi patura s-o aiba drept perna, iar cu haina de iarna sa se invaleasca. Se gandi ca e imbracata cu hainele de sarbatoare si acuma are sa se culce asa si sa Ie strice. Dar indata adaoga ca de-acuma n-are ce face cu imbracamintea cea buna...
Mai statu putin cu ochii spre usa parc-ar fi uitat ceva. Apoi deodata balbai pierduta:
- O, Doamne, Doamne...
Cazu in genunchi sa se roage, cum a deprins-o maica-sa Ioana si cum s-a rugat in fiecare seara pana sambata trecuta, de cand n-a mai indraznit ori poate nici nu i-a mai trecut prin minte de cat a fost de zbuciumata. Nu-si mai amintea rugaciunile si statu in genunchi pana amorti inganand intr-una:
- Doamne Dumnezeule, fie-ti mila si iarta-ma l.. Doamne...
Se ridica cu sufletul mai usor si cu fata scaldata in lacrimi.
Se intinse pe pat si se acoperi cu haina pana la gat Ochii deschisi mari se uitau in tavanul putin afumat peste care lumina bolnava de-afara intindea umbra tremuratoare. Ar fi vrut sa adoarma si sa nu se mai destepte niciodata. ii aparu deodata iar fata judecatorului, aspra, si-i rasuna in urechi glasul lui batjocoritor ca va trebui sa mai povesteasca o data, inaintea tuturor, la fata locului, si sa arate pas cu pas cum a ucis... A nu stiu catea oara ii revenea amenintarea aceasta si de fiecare data o ingrozea mai mult. inchise ochii ca sa alunge vedenia si in schimb isi auzi inima izbindu-se in cosul pieptului ca un pestisor prins in undita. isi puse mana pe piept sa-i potoleasca zvarcolirea, dar peste panza camasii nu simtea mangaierea. Desprinse iia din brau si vari mana pe dedesubt. Sanul mic avu un cutremur ca de o atingere dusmana. Dar incet-incet mana se incalzi si inima isi imblanzi bataile.
Dac-ar da Dumnezeu sa adorm... Tot n-am nici un rost pe lume...
Se intoarse pe o parte. Mirosul plinii, ascunsa langa perete, ii aduse aminte ca a infipt acul in saltea. intinse bratul, dar nu-l nimeri si trebui sa se intoarca iar cu fata in sus. il pipai si-si aminti ca tocmai asa, cum e acul de par, a indoit ea atunci sarma... Se apuca sa-l indrepte, parca i-ar fi fost sila de asemanarea cu sarma. Apoi i se infipse brusc gandul in creieri ca n-are sa mai poata dormi niciodata, fiindca vesnic are sa-si aduca aminte.
- O, Doamne, unde sa ma mai intorc? murmura ca si cand nu si-ar gasi locul.
Apoi deodata continua in sine cu o mare impa-care:
- Oare de ce sa ma chinuiesc degeaba?
Haina ii alunecase in jos, iar iia ramasese des-chisa in dreptul inimii. Bajbai cu varful acului locul subt sanul stang unde inima batea acuma linistit, ca un ceasornic de precizie. intre doua coaste i se paru ca bataia e mai vie. Respira o data foarte adanc si apasa acul intai simti o rezistenta dureroasa incat fara voie incetini apasarea. Pe urma respira din nou si implanta acul mai adanc, gandind necontenit ca nu doare Pe urma varful acului intampina iar o impotrivire. Solomia stranse dintii si inchise ochii, apasand mereu, ajutandu-se si cu mana cealalta, pastrand in minte mereu gandul ca nu doare...
*
- Hai scoala!... Ce lenevesti?... N-ai auzit desteptarea ?
Gardiana striga prin vazistas si astepta cateva clipe. Apoi striga din nou, mai aspru:
- N-auzi, mironosito?...
Deschise usa si se apropie s-o zgaltaie.
- Aoleu !... E moarta !
Urma alarma si panica. Primul gardian dadea din colt in colt. Zbarnai telefonul, sculand din somn pe domnii care, fiind dumineca, dormeau linistiti. Totusi peste doua ore se aflau in celula Solomiei primul-procuror cu judecatorul Dolga, cu medicul legist si cu politaiul Ploscaru, pe cand directorul inchisorii se plimba prin coridor desperat.
- Asta mai lipsea! zise primul-procuror suparat ca intamplarea aceasta se va rasfrange si asupra parchetului intreg. Fireste, daca oamenii nu-si fac datoria in constiinta !.„ Am spus de atatea ori ca aici e o cloaca de dezordine! Acuma veti vedea sanctiunile!
- Eu am perchezitionat-o pana la piele, domnule prim-procuror-se scuza gardiana care se invartea pe langa patul moartei si o acoperea cu haina. Nici nu stiu cum Dumnezeu s-a putut omori ca doar...
- Nu stii, sigur ca nu stii pentru ca esti negli-jenta ! striga Negel manios. Da-te la o parte de acolo !... Doctore draga, te rog, vezi putin!
Doctorul descoperi cadavrul. Solomia zacea cu fata in sus, cu ochii inchisi si gura stransa intr-o incordare suprema. Buzele aveau o dunga rosie parc-ar fi fost fardate prea mult mainile amandoua, una peste alta, strangeau cosul pieptului sub sanul stang, atat de tare, ca medicul abia le-a putut da la o parte ca sa vaza capatul acului de par intr-o pata rotunda de sange inchegat cat un ban de aur...
- Cu acul de par! mormai doctorul pipaind usor pielea imprejurul petei rosii. A avut o pofta de moarte titanica!
- Ei, si acum? intreba judecatorul Dolga foarte grav.
- Acuma s-o duca la morga si maine ii vom face autopsia! zise medicul nepasator. Azi doar e dumineca !... Dealtfel nu mai e nici o graba, caci ea a terminat socotelile c u justitia noastra. Cel mult cu Dumnezeu mai poate sa aiba dificultati!
Umorul medicului legist nu fu gustat. Primul-procuror simtea raspunderea sinuciderii in inchisoare, iar judecatorul de instructie avea impresia ca iar s-au naruit combinatiile si sperantele de glorie.
- Asta inseamna ca...- incepu Dolga.
- Asta inseamna, onorate domnule judecator, ca si providenta divina acorda concursul ei justitiei! termina impaciuitor politaiul Ploscaru. Cel putin cand e vorba de inchiderea dosarului!
Amandoi - Capitolul 1 - Ciufu
Amandoi - Capitolul 2 - Stapana cu servitoarea
Amandoi - Capitolul 3 - Cinci minute
Amandoi - Capitolul 4 - Casa crimelor
Amandoi - Capitolul 5 - Mostenitorii indignati
Amandoi - Capitolul 6 - Banuielile Aretiei
Amandoi - Capitolul 7 - Solomia vrea sa plece
Amandoi - Capitolul 8 - Judecatorul si politaiul
Amandoi - Capitolul 9 - Informatorul ofensat
Amandoi - Capitolul 10 - Cand ai mintit?
Amandoi - Capitolul 11 - Doua biete femei
Amandoi - Capitolul 12 - Toiagul batranetelor
Amandoi - Capitolul 13 - Cortegiul funerar
Amandoi - Capitolul 14 - O celebritate pitesteana
Amandoi - Capitolul 15 - Lixandru
Amandoi - Capitolul 16 - Alibi
Amandoi - Capitolul 17 - Inelul cu briliant
Amandoi - Capitolul 18 - Testamentul
Amandoi - Capitolul 19 - Parerile lui Spiru
Amandoi - Capitolul 20 - Intoarcerea judecatorului
Amandoi - Capitolul 21 - Un ac de par
Aceasta pagina a fost accesata de 2209 ori.
