Adam si Eva - Inceputul
de Liviu Rebreanu
"Man muss nicht alles glauben
was die Leute sagen; man muss aber
auch nicht glauben das sie es ganz
ohne Grund sagen".
Kant
Odaia era alba ca un culcus de fecioara. Apusul isi filtra agonia prin doua ferestre inalte, schitand pe parchet doua romburi de lumina portocalie, care cuprindeau picioarele patului intr-o imbratisare tremuratoare.
Un miros straniu de albeata respirau peretii proaspat varuiti si se cernea in unde subtiri pe masuta cu trei scaune dintre ferestre, pe soba de teracota din colt, pe noptiera de la capataiul patului si chiar pe jiltul de paie in care veghea sora de caritate Dafina, imbracata in sort alb, cu boneta alba pe crestet si cu o cruciulita rosie intre sanii plini de sanatate. Din unghere rasareau umbre sfioase, cenusii, inaintau domol si apoi, brusc, se stingeau, speriate parca de tacerea deasa ce captusea odaia si inghitea tic-tacul grav al pendulei atarnate deasupra calendarului, pe fasia de zid dintre cele doua geamuri.
Dafina sedea neclintita, cu mainile in poala pe ziarul impaturit frumos, privind la bolnavul care zacea cu bratele intinse peste invelitoarea alba, capul infasurat intr-un pansament alb din care i se vedea numai fata de ceara, vrastata cu trei linii negre paralele - sprancenele, genele si mustatile. Pleoapele-i inchise pareau niste pete violete, iar buzele carnoase erau atat de palide ca de-abia li se deosebeau marginile. in ochii surorii de caritate mocnea induiosare si nedumerire. Compatimea pe bietul bolnav cu toata pasiunea, mai ales de cand descoperise ca e victima unei drame amoroase. Era foarte blanda si tot atat de sentimentala.
Carliontii aurii razvratiti ii alintau obrajii rumeni, si ochii ei lenesi, albastri, palpaiau in lacrimi. Colega pe care a schimbat-o azi dimineata i-a soptit in graba ca pacientul e un profesor mare, ca a fost impuscat de un muscal gelos, ca l-au adus aseara tarziu aci, la Sanatoriul Sf. Maria, si ca doctorul Filostrat e tare infuriat, ceea ce inseamna ca sansele de scapare sunt putine...
Pentru Dafina, fire lacoma de iubiri romantice, cuvintele tovarasei fura ca un bob de sare pe o rana vie; inima ii sfaraia de curiozitate. Dorea amanunte, multe, minunate, si nu venea nimeni sa i le dea. Bolnavul nu se clintise toata ziua; nici cand i s-a schimbat pansamentul n-a deschis ochii. Pe foaia de temperatura, cu litere caligrafice, scria doar numele: Toma Novac.
A avut mari sperante in Universul pe care i l-a strecurat, spre amiaza, tovarasa. "Drama din Strada Alba" insa era lichidata in cateva randuri seci. Dafina le-a citit si rascitit, cautand intelesuri tainice in frazele conventionale. Negasind ce ravnea, sufletul i se scalda intr-o tristete sura in care pluteau, ca firicele destramate dintr-o tesatura veche, cuvintele tiparite: "Ieri, pe la ora sapte seara, in Strada Alba no. 7, emigrantul rus stefan Aleksandrovici Poplinski, stabilit de curand in Capitala, venind de la Berlin, unde se refugiase in urma revolutiei, a tras patru focuri de revolver asupra dlui Toma Novac, bine cunoscutul profesor de la Universitatea din Bucuresti. Cauza crimei pare a fi eterna gelozie. Din primele cercetari ar rezulta ca simpaticul profesor a fost surprins in flagrant delict de adulter cu tanara si frumoasa sotie a strainului gelos. Toate patru gloantele au lovit in plin, incat profesorul Novac, transportat grabnic la sanatoriul doctorului Filostrat, se afla in agonie. Numai o minune i-ar mai putea salva viata.
Criminalul a fost arestat. Doamna a scapat neatinsa, aleganduse doar cu spaima. Crima a produs o senzatie imensa, deoarece asasinul este descendentul unei familii mari; se zice chiar ca ar fi baron. in Capitala avea putine cunostinte. Era hotarat sa ramaie definitiv in tara, frumoasa lui sotie fiind originara din Basarabia, unde se spune ca ar avea mosii stravechi..." Dar cum e eroina? si cum s-au cunoscut, cum s-au iubit, cum au fost surprinsi? Apoi criminalul?... intrebarile framantau pe Dafina in jiltul de paie ca intr-un scaun de tortura. incerca sa-si mai astampere setea cantarind pe eroul dramei. Ii placea.
isi zicea ca merita sa fie iubit si de o contesa. il iubea.
Pe urma ii veni sa citeasca iar, mai atent, stirea din ziar.
Poate ca totusi va descoperi vreun semn intre randuri asupra pacientului iubit. Desfasura domol gazeta si se adanci in "Crima din Strada Alba".
Atunci Toma Novac ridica pleoapele ca si cand s-ar fi trezit dintr-un somn fara visuri. O durere uniforma ii infasura tot corpul. Lumina moale ii ustura ochii mari negri, cu o lucire stranie, cu bulbii rosii ca inecati in sange. Vazu intai pendula dintre ferestre: limba se legana rar, greoi, fara zgomot, iar cadranul parea spalacit de nu putea distinge nici cifrele, nici minutarele. Dedesubt insa, pe calendarul de perete, citi usor un sapte negru arab si altul rosu roman.
"Ciudat calendar!" ii trecu prin minte. "si luna e scrisa cu cifre... N-am mai pomenit..." si numaidecat isi zise, parc-ar fi vrut sa-si controleze luciditatea: "Ziua a saptea din luna a saptea... Coincidenta!... Care-i luna a saptea?" in aceeasi vreme insa privirile ochilor imobili lunecau, mirate si intrebatoare, de ici colo: "Unde sunt?... Ce s-a intamplat?" Pe frunte simtea o banda de fier ce-i apasa teasta. Se gandi sa intinda bratul, sa-si pipaie capul. incercarea de miscare i-o reteza din inceputuri o navala de durere care-i starni un gemat scurt, nabusit. Gematul apoi scormoni alte dureri, ca niste cutite infipte deodata crestandu-i trupul in mii de locuri, incat nu mai indrazni nici sa inchida ochii.
Dafina auzi suspinul ca prin vis, se spaimanta, scapa ziarul din maini, sari in picioare si murmura buimacita, apropiinduse de pat:
- Doriti ceva, domnule?... O, bine ca v-ati...
Toma Novac de-abia acum o zari. il supara atat de rau ca stranse repede pleoapele, uitandu-si suferintele.
"Sanatoriu!" se gandi pe urma mai nedumerit, aproape manios. "Ce caut eu aici?... Ce s-a intamplat?" in loc de raspunsuri, urechile lui urmareau respiratia infricosata a surorii de caritate care ramasese uluita langa pat.
Peste un rastimp ii auzi pasii, numai trei, fosnetul rochiei de stamba noua, paraitul scaunului de nuiele si pe urma fasait de hartie. Dafina isi intocmea ziarul, clatinand din cap, cu ochii la eroul ei, al carui piept se zbuciuma ca sfartecat de o gheara nevazuta.
in tacerea ce-si urzea din nou paienjenisul in odaie, gandurile bolnavului pornira furtunos dupa explicatii. Amintirea insasi parca i-ar fi fost ranita, nu izbutea sa se infiripeze. Crampeie vagi ii rasareau si se stingeau in creieri, fara sa se poata inchega intr-o randuire cu rost. Tocmai tarziu se ivi, sovaitor, chipul unei femei care-si smulse numele din caleidoscopul cioburilor de imagini: "Ileana..." Apoi numele porni singur, in zigzaguri vertiginoase, sa adune intr-un manunchi amintirile razlete si amortite. Chipul femeii se limpezea acum: un capsor blond cu niste ochi in care bulbucea fericirea... ii rasari in suflet o bucurie atat de fierbinte ca intr-insa parca i se topira indata toate durerile. O clipa. Apoi in spatele femeii se ridica o umbra care o imbratisa, din ce in ce mai brutal, pana cand vedenia balaie se transforma intr-o figura salbatica si hidoasa cu privirea clocotitoare de ura. Pe urma patru rabufnituri, ca lovituri de ciocan, ii rasunara in urechi, izgonind chiar faramaturile de ganduri din creierii aprinsi.
Bubuiturile, mereu cate patru, se repetau tot mai repede, amalgamandu-se in sfarsit intr-un vajait prelung ce-i alerga prin oase, prin carne, prin nervi, atatand pretutindeni focare de dureri. Apoi si vajaitul se curma brusc, parca i s-ar fi extirpat radacinile auzului, lasand in urma doar un intuneric amar in care rataceau iarasi franturi de ganduri fara stapan, ca stropii de ploaie in noaptea vantoasa de toamna.
"Acum trebuie sa mor!" ii luci in sfarsit deodata, ascutit ca o sageata.
Gandul il intarata intocmai ca clestele de fier ce-i zdrobea fruntea. Ar fi vrut sa-l striveasca, dar isi simtea adormite toate puterile.
"Acuma trebuie sa mor!" ii juca prin creieri, staruitor, un ritm sprinten ca o sfidare.
Necutezand sa-l alunge, cauta sa se impace cu el: "Cine se naste trebuie sa moara." Un zambet ironic ii inflori alaturi. Asta era o lozinca de-a lui imprumutata din intelepciunea populara. O repetase peste douazeci de ani, tam-nesam, pretutindeni, ostentativ, desi isi dadea seama cat e de ieftina. si totusi, acuma parca vorbele acestea, in ciuda ironiei, au dobandit un inteles nebanuit de adanc!
"Moartea e o ipoteza pana in momentul cand omul se pomeneste in bratele ei, fara nici o speranta de intoarcere." Fraza aparu nechemata, ca un raspuns la lozinca lui rasuflata. isi aducea aminte foarte clar cum a suras, cu o superioritate ingamfata, cand a auzit-o intaia oara, dar nu se putea dumeri: unde a auzit-o si cine a rostit-o? Silindu-se sa descopere in trecut pe cel ce a spus fraza, se imbulzi iar, poruncitor, gandul: "Acum trebuie sa mor." Atat de poruncitor asta data, ca-i starni vesnica intrebare: "De ce?" inaintea lantului de argumente, fara inceput si fara sfarsit, prin care se silise o viata intreaga, zadarnic, sa ajunga la o incheiere deplin satisfacatoare, i se intruchipa in suflet iarasi femeia de adineaori, mai ispititoare, ca o calauza pentru o cale lunga si necunoscuta. Inima i se umplu deodata de o fericire dureros de mare. Numai o clipire tinu, dar clipirea parca rascumpara din belsug suferintele tuturor vietilor.
"Fericirea adevarata e totdeauna o clipa, se gandi bolnavul, cu amintirea ei proaspata in suflet. Mai multa n-ar putea indura firea omului care, deseori, intr-o viata de multi ani, nu are norocul sa intalneasca nici clipa aceasta, nici macar sa se apropie de ea." Toma Novac isi simtea mintea limpede si linistita, ca dupa o odihna binefacatoare. Amintirile il pandeau din toate ascunzis urile, se insiruiau, zambeau, sfioase si albe ca florile castitatii. ii mangaiau inima, vorbindu-i numai despre Ileana.
Era o dimineata de mai cand a intalnit-o, intamplator, pe o strada plina de lume. A recunoscut-o inainte de a se apropia de dansa, desi n-o mai vazuse niciodata. De cateva zile inima lui o astepta si o cauta. si a gasit-o printre miile de oameni indiferenti. I-a zarit mai intai ochii verzi cu luminile calde si moi. S-a cutremurat pana in temeliile fiintei lui, ca si cand i s-ar fi lamurit fulgerator toate misterele vietii. Apoi li s-au incrucisat privirile si din uimirea ei a inteles ca si ea l-a recunoscut, desi nu l-a mai vazut niciodata. Mergea la bratul unui barbat strain, dar Toma simtea cum inima ei ramanea in urma langa inima lui.
sapte zile lungi a pierdut-o. indoieli si nadejdi i-au rascolit maruntaiele sufletului. Pe urma s-au intalnit iar, pe neasteptate.
A urmarit-o pretutindeni, ceasuri intregi, pana acasa, seara tarziu. si a doua zi a batut la poarta ei, a intrat si s-au imbratisat inainte de a-si cunoaste numele. isi dadeau seama amandoi ca sufletele lor se cautau de mult, poate de mii si mii de ani.
Strainul, la bratul caruia o zarise pe strada, i-a gasit imbratisati. in fata revolverului, Toma Novac a avut o singura grija: Ileana. A primit gloantele fara nici o durere. Numai tipatul ei l-a durut, un tipat desperat in care se sfasia o inima.
"Acuma trebuie sa mor!" ii tasni iar in creieri un fir de argint inrosit ce arse amintirile dimprejur, lasand in urma un gol cenusiu.
Golul se marea mereu ca o basica in care sufli fara sa-ti pese ca s-ar putea sparge.
"Asta inseamna ca se apropie sfarsitul" se gandi bolnavul si, pe portita gandului, simtea cum se furisa in golul ameninta tor o dara de groaza care totusi parea placuta.
in aceeasi clipa insa Toma Novac mai simtea ca sora de caritate a venit iar langa pat; ii auzea chiar bataile inimii.
"Se uita la foaia de temperatura, isi zise dansul. Acuma se uita la mine... Acuma ridica mana... parc-ar vrea sa-mi pipaie pulsul..." Groaza dinlauntru cu gandurile de-afara se impreunara deodata intr-un simtamant de usurare. Alte amintiri i se desteptara, intai incalcite, apoi mai inchegate si in sfarsit rotunjite ca verigile unui lant.
- A, Tudor Aleman! suspina Toma cuprins de o multumire mare. Da, da, Aleman... in sfarsit.
Acum isi dadu seama ca Aleman a rostit fraza care-l zbuciumase adineaori si ca amintirea lui a fost aici, la picioarele patului, langa sora de caritate, asteptand doar prilejul sa-si vesteasca prezenta si sa-i ofere toate lamuririle.
Un om maruntel, slabut, cu un barbison alb, cu parul alb si obrajii rumeni, cu niste ochi negri vesnic zambitori si atat de vii ca privirea lor te patrundea pana in fundul sufletului.
Toma Novac l-a cunoscut in casa avocatului Brebenaru, la un botez. A sosit tarziu, in timpul slujbei religioase. Preotul citea si canta, un dascal fonf ii raspundea, iar lumea imprejur sporovaia pe infundate. Singur Aleman asculta cu evlavie cuvintele evangheliei. La sfarsit, dupa prezentari, Novac murmura indiferent:
- Frumoasa slujba...
- Glasul lui Dumnezeu e totdeauna frumos, zise batranul cu o sclipire stranie in ochi.
Toma il privi putin mirat si trecu. Schimba cateva vorbe cu Brebenaru, apoi cu o doamna grasa si cocheta, apoi se intoarse iar la Aleman, parca l-ar fi atras o vraja. Omuletul explica unei domnisoare nerabdatoare ca moartea, ca si nasterea, n-are decat o insemnatate relativa in cursul adevaratei existente a sufletului.
Toma Novac, cu ironia-i obisnuita, isi arunca lozinca in cumpana. Batranul insa raspunse grav cu o fraza care se infipse ca o sulita in mintea profesorului:
- Moartea e o ipoteza pana...
Nu se mai despartira toata seara. Vorbira numai despre viata si moarte si despre Dumnezeu. Aleman spunea lucruri ciudate, dar cu atata candoare in privire ca Toma il asculta cu placere si numai in gand isi zicea ca are de-a face cu un naiv.
- Naivitatea e virtute divina! spuse brusc Aleman, parca ar fi citit gandul interlocutorului sau. Naivitatea, nu filozofia!
- Din pacate insa sunt tocmai profesor de filozofie, murmura Toma zambind.
- stiu. Am fost si eu, urma batranul, putin aprins. Ce-i drept, nu la universitate, ci la un biet liceu. si am crezut in filozofie cum trebuie sa fi crezut apostolii in Hristos. Dar cand mi-a murit nevasta, cea dintai, am intors spatele tuturor filozofilor. Atunci am priceput ca filozofia e o jucarie de cuvinte. Un cuvant explica alt cuvant care lamureste iar un cuvant, asa mereu, pana ce, in pragul mortii, sufletul se pomeneste gol si parasit in fata lui Dumnezeu.
- Din pacate insa eu sunt necredincios, asa ca Dumnezeu...
il intrerupse Toma Novac, tot zambind, desi mai nerabdator.
- Eram sigur! triumfa Aleman cu o mandrie suparatoare.
De altfel si eu am fost necredincios. Cand te-ai dezgustat de filozofie, nu mai vrei sa crezi in nimic. Asa si eu, pana ce mi-a murit a doua nevasta.
- Moartea converteste de obicei pe necredinciosii care nu asteapta decat sa creada! facu Novac cu un gest elegant, dar si cam batjocoritor.
- Da, da! Fara nici o ironie, domnule profesor! se incapatana batranul. Asa este! Caci moartea e taina tainelor si totodata cheia necunoscutului.
Ofta, isi netezi barbisonul. Avea acuma ochii inlacrimati si atat de blanzi, parca s-ar fi scufundat intr-un mister. Se uita la Toma cu umilinta si cu caldura, incat profesorul se simti vinovat si se gandi sa-l impace cu o vorba buna. inainte de-a apuca sa deschida el gura, Aleman tresari usor, ca si cand si-ar fi venit in fire, si rosti, cu un alt glas si cu obisnuita-i privire surazatoare:
- Iata, am alunecat! Aici e sarbatoarea vietii si noi vorbim despre moarte. Daca iti face placere sa continuam, vino pe la mine, domnule profesor! Ca sa te ispitesc, te anunt ca am si o biblioteca interesanta. Cand vrei sa te astept? Toma Novac ii dadu o zi si o ora, mai mult in gluma. Era hotarat sa nu mearga. N-avea vreme de pierdut cu discutii zadarnice despre lucruri zadarnice. Totusi, la data stabilita, batu la usa batranului, care-l intampina cu o bucurie zgomotoasa:
- stiam ca ai sa vii! Trebuia sa vii! Ai vrut sa ma ocoles ti, dar...
Dupa vreun ceas de vorbarie Toma Novac il intreba:
- Adica d-ta crezi ca ai dezlegat taina cea mare? Tudor Aleman raspunse repede, cu o convingere aproape ostentativa:
- inca de-acum sapte ani! si de-atunci moartea nu ma mai spaimanta, caci viata adevarata e una si neintrerupta, dincolo de viata si moartea pamanteasca. Viata e Dumnezeu!
- Un cuvant explica alt cuvant si asa mai departe - glumi Novac. Ceea ce arata ca filozofia n-a vrut sa te paraseasca, desi d-ta ai parasit-o!
Atunci batranul intreba scurt, aspru:
- D-ta ai vazut cum mor oamenii?
- Cum mor?... Da... cred ca da... ingana Toma, nesigur din pricina uimirii.
- Ei bine, eu am vazut murind sute, sute de oameni! zise Aleman cu o inflacarare subita, in care falfaia credinta patimasa. si in ochii multora am zarit strafulgerarile ce lumineaza si lamuresc misterul. in clipa mortii de-abia omul e dezlegat sa explice ceea ce n-a putut intelege pe pamant: inceputul si sfarsitul intre care se insira cele sapte vieti ale sufletului. Cele mai cumplite chinuri ale mortii trupesti nu sunt in stare sa inabuse licarirea in care traieste, in afara de timp si spatiu, scanteia divina. Am sovait mult, si eu, pana sa inteleg. stiintele pozitive m-au obisnuit sa-mi impun multiple verificari inainte de a crede.
- Un fel de metempsihoza improspatata, murmura profesorul, ridicand din umeri.
- Poate ca da... Fiindca tinem negresit sa talmacim prin vorbe o realitate pe care numai sufletul o poate patrunde. O, Doamne, ce usor e sa iei in ras chiar pe Dumnezeu! adauga batranul cu imputare.
- Dar omul care gandeste nu se poate multumi cu realitati sufletesti nelamurite! D-ta zici ca ai patruns rostul vietii si al lumii. intelegerea d-tale totusi nu inseamna nimic, daca nu e accesibila tuturor.
Toma Novac dorea o explicatie clara, rotunda, ca un sistem in care toate partile se potrivesc intre ele spre a alcatui impreuna un intreg. Aleman insa parca se ferea de o expunere, obiectand in rastimpuri ca legile sunt o nascocire omeneasca si deci incapabile sa imbratiseze esenta lucrurilor. Se pierdea in amanunte si digresiuni, iar cand isi dadea seama, revenea, incepea alta idee.
- D-ta ai calatorit mult, zise batranul deodata vesel, ca si cand ar fi gasit ce cauta. Nu ti s-a intamplat sa ai impresia ca ai mai umblat prin unele tinuturi, desi stiai bine ca le vedeai intaia oara in viata asta? Sau n-ai intalnit niciodata vreo persoana absolut necunoscuta si pe care totusi sa simti precis ca o cunosti?
- Da... Exact! raspunse Toma inviorat. Chiar si d-ta... Din clipa cand te-am vazut la Brebenaru, ma bate mereu gandul ca te-am mai intalnit si ma intreb: unde?
- Aceeasi siguranta o am si eu, zambi Aleman. Parca am fi fost buni prieteni, candva, demult, poate in alta viata.
- Daca cumva n-o fi la mijloc vreo sugestie, adauga profesorul, ganditor.
- Nu, nu! Asta nu se lichideaza cu o vorba goala! se impotrivi batranul. Sugestie! Iar o vorba! indata ce lipseste explicatia, vine un cuvant sec s-o inlocuiasca.
Se plimba agitat de ici-colo, cu mainile la spate, bufnind.
Apoi, parca supararea i-ar fi randuit gandurile, urma:
- Cine vrea sa explice totul prin cuvinte ajunge curand sa nu poata explica nimic! Eroarea incepe din clipa cand vrem sa identificam cuvantul cu spiritul. Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a intelege. Sufletul comunica direct cu lumea spirituala, cu lumea lumilor. si doar spiritul e esenta, spiritul etern, infinit, cuprinzator a toate. insasi lumea materiala nu poate fi decat o fata a esentei divine. Vesnica materie e implicata de esenta ei. De altfel materia si toata lumea materiala exista numai in functie de perceptia omeneasca.
Densitate, culoare, caldura, toate atributele materiei exista numai pentru om. in fond nu e nici o deosebire intre eterul sideral si corpurile ceresti; toate sunt, in ultima analiza, o forma de manifestare a spiritului. Modificarile aparente alcatuiesc si intretin atributele fara numar. Precum materia se transforma neincetat, dobandind, prin aceasta, o existenta efectiva, si spiritul are sa-si asigure echilibrul atributelor printr-o perpetua regenerare. Licaririle spirituale trebuie sa se imbine permanent cu schimbarile din planul material. Regenerarea spiritului nu se poate savarsi decat prin identificarea cu materia. Transformarile materiei sunt astfel infatisari diverse ale spiritului animator, incepand cu cele mecanice si pana la cele biologice. Deosebirea e numai de grade, incat gradul suprem ar fi omul in care spiritul se recunoaste pe sine insusi dincolo de scoarta materiala.
Daca materia e aceeasi in atomii ei, spiritul cuprinde virtual toata dumnezeirea. intreg si parte sunt identice. Ca si atomii materiali, miliardele de miliarde de atomi spirituali se afla intr-o miscare eterna intre lumea materiala si cea spirituala. Viata unui atom e insasi viata universului. Unul e totul si totul e unul.
Dar atomul material e echilibrul dintre doua energii. in atomul spiritual echilibrul il formeaza doua principii. Echilibrul principiilor e spiritualitatea. Cand atomul se rupe in planul spiritual, echilibrul i se frange, principiile se diferentiaza si se prabusesc in planul material. Timpul si spatiul devin realitati pentru partile intregului. incepe viata materiala. Cele doua principii insa raman esenta spirituala si in transformarile pe care le indura ca animatori materiali. Spiritul pur palpita in ele ca un ideal spre care ravnesc necontenit. intoarcerea in planul spiritual totusi e imposibila pana ce nu vor redobandi, prin unire, echilibrul pierdut. Ravna lor spre idealul spiritual se concretizeaza astfel in penibila incercare de a se regasi si de a se reuni.
in planul material, cele doua principii reprezinta infinitele forme ale pozitivului si negativului, care, pe treptele mai de sus ale scarii vietii, se numesc masculin si feminin. Cand principiul isi recunoaste originea, apare sufletul si omul!
Iata acuma un atom spiritual pierzandu-si echilibrul. Cele doua principii se diferentiaza indata in doua suflete, barbat si femeie, sortite de-acum vietii materiale. Urmeaza cai diferite spre aceeasi tinta. Trebuie sa treaca prin toate planurile existentei pamantesti, purtand pretutindeni dorul lor de unire si permanenta nostalgie dupa lumea spirituala. in clipa cand sufletul gol se intrupeaza, incepe viata omului. Pentru suflet e incercarea suprema. incatusat complet in coaja materiala, trebuie sa-si recucereasca anevoie cunostinta de sine, sa urmeze supus legile vietii materiale. Mereu treaza staruie doar trebuinta de-a gasi perechea lui de echilibru. Barbatul si femeia se cauta in valmasagul imens al vietii omenesti. Un barbat din milioanele de barbati doreste pe o singura femeie din milioanele de femei. Unul singur si una singura! Adam si Eva!
Cautarea reciproca, inconstienta si irezistibila, e insusi rostul vietii omului. Pentru a inlesni cautarea aceasta se fac, se refac si se desfac toate legile si conventiile morale si sociale, tot ceea ce se numeste emfatic progresul omenirii. Instinctul iubirii e reminiscenta originii divine. Prin iubire numai se poate uni sufletul barbatului cu sufletul femeii pentru a redeveni parte din lumea spirituala. Iubirea aceasta e rodul divin al sufletului omenesc. Dumnezeu sub chipul iubirii traieste in om.
Iubire si Dumnezeu, constient sau inconstient, trebuie sa alcatuiasca suprema preocupare a sufletului omenesc. Fara de ele omul nici n-ar putea exista!
O viata omeneasca nu ajunge insa pentru a prilejui intalnirea barbatului cu femeia. Spatiul si timpul sunt piedici pe care sufletul strans in obezile materiale numai treptat le poate invinge. Apoi chiar cand le-a invins, intervin obstacolele conventiilor sociale care de multe ori sunt mai puternice decat puterile oricarui om. Avantul sufletului se sfarma in clipa prabusirii trupesti. Moartea materiala descatuseaza sufletul fara a-i inlesni posibilitatea de unire cu sufletul pereche. Unirea lor numai in viata materiala poate fi mantuitoare. Asa sufletul slobozit dupa intaia incarnare va pluti in alte planuri ale lumii ca o sarmana constiinta pura, asteptand prilejul unei noi intrupari omenesti. A doua viata pe pamant incepe, si moartea o curma iar, si sufletul tot nu si-a dobandit perechea adevarata.
Apoi urmeaza a treia viata, secerata de a treia moarte. Apoi alta si iar alta. Poate ca in timpul unei reincarnari celalalt suflet a ramas in vreo sfera indepartata; atunci omul simte cumplit zadarnicia vietii pamantesti si a tuturor zbuciumarilor sale, incercand sa se apropie de Dumnezeu prin singuratate si meditatie.
Cate vieti terestre alcatuiesc o viata adevarata?... sapte!...
De ce tocmai sapte? O, Doamne, Doamne, de ce sapte? Dar pentru ca sapte e numarul sfant! A fost sfant totdeauna, in toate sufletele!
Fiecare moarte materiala pecetluieste regretul zadarniciei.
in ochii muribundului, in lumina ultimei clipe, tremura durerea neputincioasa a sufletului. A trait in zadar.
A saptea viata aduce de-abia fericirea unirii cu celalalt suflet.
De aceea a saptea moarte cuprinde revelatia. Fiindca moartea a saptea inseamna sfarsitul existentei materiale si inceputul intoarcerii in lumea spirituala, sufletul retraieste intr-o strafulgerare toate vietile anterioare pentru a se putea bucura mai deplin de stralucirea vietii noi, eterne, ce-l asteapta. De-acuma nu va mai rataci in sferele lumii materiale, ci, transformat in principiu pur, echilibrat iarasi in atom spiritual cu celalalt suflet, redevenit de asemenea principiu, isi va relua existenta divina in planul spiritual.
si iata cercul inchis! Spiritul regenerat prin materie, materia animata prin spirit! Unitatea desavarsita prin dualitate.
Aleman se oprise de mult in fata lui Toma, care asculta cu ochii in pamant. Glasul batranului avea inflexiuni ciudate.
Cand tacu Aleman, Toma tresari, parca tacerea l-ar fi desteptat dintr-un vis. Ridica fruntea. Aleman isi mangaia barbisonul cu amandoua mainile pe rand, zambea plin de incredere.
- Pe d-ta te multumeste aievea sistemul? intreba Novac cu o sfiala neobisnuita.
- Care sistem? se minuna Aleman. Nu, nu! Nici un sistem!
Sistem inseamna o compozitie savanta, pe cand eu ti-am povestit doar o evolutie sufleteasca!
- Dar evolutia d-tale, trebuie sa recunosti, e o simpla combinatie metafizica, domnule Aleman! zise Toma, iar putin ironic. Pe de o parte dispretuiesti filozofia ca pe o creatie hibrida a mintii, de alta parte insa cladesti pe o revelatie indoielnica un adevarat labirint arbitrar.
Batranul se posomori si intrerupse cu o amenintare:
- Ai sa te convingi totusi odata ca vorbele sufletului merita mai multa incredere!
- increderea nu vine decat prin verificarea directa!
- Verificarea directa e rezervata pentru clipa suprema!
relua Aleman mai patetic. Atunci ai sa-ti aduci aminte! Eu sunt mai intelept ca d-ta; am priceput din moartea altora si am invatat. Cei multi nu se cumintesc decat prin moartea lor.
- in orice caz verificarea in clipa suprema e cam tardiva, asa ca...
- Bine... bine... bine, repeta batranul, mohorat, drept incheiere. Nu mai staruim!... Bine, bine... bine...
Totusi se imprietenira. Se intalneau des. Vorbeau mereu despre aceleasi lucruri. Aleman gasea vesnic amanunte noi care credea ca lamuresc mai bine ceea ce nu se poate patrunde dintr-o singura ochire. Pe Toma insa il interesa mai mult omul decat constructiile lui. Uneori, gandindu-se la el, se tulbura si-i batea mima, roasa parca de o teama. Atunci indoiala ii soptea: "Dar daca?"... O alunga indata. Se rusina ca el, profesor de filozofie, poate fi zdruncinat de inchipuirile unui batran exaltat...
* * *
"De ce mi-au venit tocmai acum in minte toate vorbele lui?" se intreba bolnavul, cuprins deodata de un cutremur.
O clipa intrebarea rataci de colo pana colo printre cutiutele creierului. Un crampei mai chinuitor o izgoni: "Dar daca?..." Gandul nu indraznea sa se intregeasca. Inima lui Toma il simtea insa ispititor, mai dureros decat daca ar fi fost sfarsit.
"Clipa suprema contine verificarea directa" isi aminti pe urma, slab, ca o voce dintr-alta lume.
Amintirea ii stinse durerea din inima, incat se simti iar multumit, increzator. isi zise ca poate gandurile stranii ce i se valtoresc in minte sunt aiurari pricinuite de febra care l-a doborat. Pe urma isi zise totusi ca nu poate fi vorba de aiurari.
Constiinta i-e foarte limpede, atat de limpede, ca acuma aude chiar tictacul pendulului, ba si un ciripit de pasari, de-afara, prin geamurile duble. Ar mai fi trebuit, ca sa se convinga deplin, sa deschida ochii, dar nu cuteza de frica sa nu-l napadeasca iar durerile. De cand s-a trezit, acuma parca se simtea mai linistit. Doar respiratia ii era grea, fiindca isi auzea plamanii gemand.
Deodata un zgomot nou ii izbi urechile.
"Vine cineva... Cine-o fi?" se gandi, auzind cum se scoala sora de caritate din jiltul de paie si cum jiltul suspina usurat de povara.
Zgomotul dainui cateva clipe in coridor, apoi usa se deschise larg in tatani unse. Doctorul Filostrat, inalt, uscat, ras, cu parul bogat si cret, aparu in prag. Facu un gest de cavaler medieval, zicand curtenitor:
- Poftim, doamna... Pofteste si d-ta, domnule Aleman.
O doamna zvelta, blonda, in rochie neagra simpla, cu palarie mica neagra, intra sovaind, murmurand ceva cu voce muiata in lacrimi. Tudor Aleman, in jacheta cenusie, cu cravata neagra, cu joben cenusiu intr-o mana si in cealalta cu un bastonas tineresc, se repezi in odaie parca l-ar fi impins cineva de la spate. Privirile amandurora cautau pe bolnav, fara macar sa observe pe Dafina, ramasa cu gura cascata la doamna frumoasa in care banuia pe insasi eroina dramei din Strada Alba.
Doctorul inchise usa cu bagare de seama, se apropie de pat, se uita la bolnav, ii atinse pulsul cu un deget, intreband pe sora de caritate:
- Ei?
- Nimic, domnule doctor, bolborosi Dafina incurcata mai ales de privirile doamnei. Adineaori a deschis putin ochii, cateva secunde, si de-atunci e mai nelinistit. Vedeti ce greu respira!
- Ei da, mormai Filostrat cu o usoara strambatura. Ce sa facem? Mare-i Dumnezeu...
Doamna veni langa Filostrat, intrebatoare si rugatoare, in vreme ce Aleman, in varful picioarelor, inconjura patul si ajunse langa Dafina.
- Doctore, doctore! sopti doamna atat de incet incat cuvintele pareau un oftat inabusit.
Filostrat stranse din umeri in semn de compatimire si neputinta.
Ochii doamnei, verzi, mari, cu lumini de taina, se inmuiara intr-un val de lacrimi.
- Doamna, va rog... mult... doamna! zise doctorul, bland si totusi cu o mustrare. Mi-ati fagaduit c-o sa va stapaniti durerea... Va rog... V-am facut o favoare deosebita cand v-am ingaduit sa-l vedeti, desi bolnavul are nevoie de liniste absoluta.
Ganditi-va ca orice emotie i-ar putea fi fatala. Daca n-ati fi indurat impreuna cu el spaima atentatului, va rog sa credeti ca niciodata n-as fi consimtit sa trec peste... Asa, am fost silit sa fac aceeasi exceptie si pentru domnul Aleman, prieten bun cu bolnavul.
Aleman, care examinase cu infrigurare fata lui Toma Novac, trecu acuma repede de partea doctorului, bombanind cu imputare:
- De azi dimineata ma zbat sa patrund si...
- Multumesc, doctore, murmura doamna foarte moale si putin inecata de plans.
Amandoua glasurile izbira ca niste sageti urechile bolnavului.
Auzise clar toate zgomotele, pasii, vorbele Dafinei si pe-ale doctorului. Ascultase insa numai ca sa afle ceva despre starea lui. Glasurile noi ii valmasira o clipa simturile.
"Ileana!" Numele i se aprinse in inima, stapanitor, umpland-o de fericire.
incerca sa i se incuibeze in minte gandul: "Aleman a venit pentru verificare... E sigur ca trebuie sa mor..." Trecu insa ca un fulger, lasand intiparit in tot cuprinsul sufletului numai tremurarea glasului ei si numele: "Ileana..."
- Doctore, te rog, te implor, spune-mi drept, mai e vreo speranta? intreba doamna, frangandu-si mainile, cu ochii la bolnavul care se zbuciuma.
Toma sorbea glasul ca o sarutare fierbinte. ii mangaiau sufletul undele lui matasoase. Ileana pronunta cuvintele indulcindu-le moldoveneste, de pareau mai calde.
Fericirea era atat de vie in sufletul bolnavului incat se temea sa nu-l inece. Inima ii batea rar, ca si cand fiece bataie ar fi cautat sa prelungeasca clipele fericirii.
- Toate patru gloante s-au oprit in corpul victimei, explica Filostrat, grav, adresandu-se lui Aleman. Situatia e ingrijora toare. Nici n-am incercat sa le extragem. Poate sa fie vreo hemoragie interna. De altfel a pierdut mult sange, organismul s-a slabit... Extenuarea... in sfarsit, Dumnezeu mai face minuni!
- si acuma din cauza mea se prapadeste! izbucni doamna nemaiputandu-se stapani. Iarta-ma, Toma, iubirea mea, singura mea iubire dumnezeiasca!
- Iubire si Dumnezeu, mormai Aleman, gros, aspru, cu o lucire subita in ochii de taciune. in urechile bolnavului glasul Ilenei se impleti deodata cu al lui Aleman intr-un amestec suparator. Simtea privirile lor. il usturau. Explicatiile doctorului i se pareau stupide. Ce primejdie, cand constiinta lui e limpede ca apa de izvor! Vru sa dovedeasca tuturor ca a biruit moartea si incerca brusc sa se ridice. Dureri furtunoase ii transformara miscarea intr-o zvarcolire neputincioasa. Atunci se indarji mai rau si deschise mari ochii negri, cu bulbii inrositi.
intalni tocmai privirea ei, tremuratoare de mila. Pe obrajii albi lacrimile curgeau siroaie. Mainile ii erau impreunate pe piept ca la rugaciune. in adancimile verzi ale ochilor licarea trist iubirea tainica. in aceeasi vreme insa vedea si ochii lui Aleman, doua margele negre in care falfaia o curiozitate bolnavicioasa.
incrucisarea privirilor dura numai o clipa. si atata obosi pe Toma. Pleoapele parca-i erau de plumb. Simtea ca i s-au intepenit deschise. Privirea ostenita i se odihni in peretele dintre cele doua ferestre. Zari calendarul cu un sapte negru arab si altul rosu roman, iar deasupra pendula a carei limba se legana rar, rar...
Cadranul era acuma lucitor de alb. Minutarele, doua dungi negre, insemnau ora sapte precis.
"Trei sapte... numarul sfant..." ii trecu prin minte.
Auzi foarte clar si in acelasi timp glasul Ilenei si pe al lui Aleman:
- Doctore, uite ca moare... Scapa-l, doctore... sca...
- Vezi stralucirea rece a privirii, doctore? Ai va...
Auzul i se franse brusc, parca s-ar fi trantit o usa taind in doua cuvintele, lasand afara silabele din urma. Apoi geana de lumina i se stinse in ochi, lasand suspendata in stanga limba pendulei.
"Acuma e clipa verificarii supreme? se gandi Toma. Acuma ar fi sa-mi retraiesc, intr-o fulgerare, toate cele sapte vieti. si totusi nu se..." Gandul se opri la mijloc, neterminat.
Sufletul parca i se prabusea in vesnicie, vertiginos. Avea senzatia scufundarii, care insa nici nu-l spaimanta, nici nu-l bucura, ca si cand orice simtire pamanteasca i s-ar fi sters din fire, fara urme. Caderea tinu o secunda sau un lant de veacuri - nu-si dadea seama. Se schimba insa pe nesimtite intr-o inaltare tot atat de fulgeratoare si tot atat de indiferenta.
Constiinta ii era totusi mai treaza si mai cuprinzatoare. Plutea deasupra spatiului si in afara timpului.
Golul infinit il inconjura, monoton. imprejur, in nesfarsit, palpaiau raze albe, palide, din alta lume, ca niste ispite nascatoare de amintiri ale unei existente divine. Sufletul intelegea si se indoia intre regrete si sperante. Singuratatea il imbratisa si imbratisarea ei il tortura...
Adam si Eva - rezumat
Adam si Eva - Inceputul
Adam si Eva - Capitolul 1 - Navamalika
Adam si Eva - Capitolul 2 - Isit
Adam si Eva - Capitolul 3 - Hamma
Adam si Eva - Capitolul 3 - Hamma (continuare)
Adam si Eva - Capitolul 4 - Servilia
Adam si Eva - Capitolul 4 - Servilia (continuare)
Adam si Eva - Capitolul 5 - Maria
Adam si Eva - Capitolul 6 - Yvonne
Adam si Eva - Capitolul 6 - Yvonne (continuare)
Adam si Eva - Capitolul 7 - Ileana
Adam si Eva - Sfarsitul
Aceasta pagina a fost accesata de 13637 ori.
