Talerii
de Liviu Rebreanu
Poate sa fi avut vreo douazeci si opt de ani, dar parea mult mai batrana. Avea niste ochi mici si arsi, scufundati in orbite si ascunsi sub o broboana de lacrami, si o gura mare, cu buzele supte si invinetite, cari totdeauna tremurau, gata parca ori sa rada, ori sa planga.
Traia asa de pe o zi pe alta, robotind pe unde putea, adapostindu-se pe unde apuca. Era lucratoare harnica para focului si zorea cat sapte pentru nimica toata, dar nu putea sta intr-un loc cum nu sta apa. Cutreiera, cu pasi scurti si grabiti, toate satele de prinprejur si nu se oprea nicairi mai mult de o saptamana. Venea la anume rastimpuri, ca si cum vin posturile sau sarbatorile cele mari, si-apoi iar se departa repede, fara veste, ca o naluca posomorita.
Oamenii din sat erau obisnuiti de-a binelea cu dansa. ii ziceau Todosia, macar ca ea se chema Tatiana. stiau cand trebuie sa soseasca, o asteptau c-un fel de bucurie ascunsa, nehotarata, si se mahneau din suflet daca uneori, rar de tot, intarzia, intocmai cum se mahnesc cand asteapta zadarnic sosirea unui prieten bun sau a unei rude scumpe.
si Todosia venea mereu, imbracata cu straiele-i ciudate, adunate parca cu arcanul din tuspatru colturile lumii. Cu palaria de paie, lata si muscata zdrente de jur imprejur, cu zeghea de stamba cafenie, invechita si roasa, cu poalele inasprite, cu zadiile rosii ca cotobrelele, vrastate cu dungi albastre si verzi si impestritate pe dedesubt cu flori cusute si cu fluturi de argint; cetluita pe la brau c-o cingatoare tricolora trasa de soare, iar la gat cu cele cateva sire de taleri de argint cari zuruiau la fiecare pas, trecea repede pe ulitele satelor, dand binete tuturor, oprindu-se ici-colea si mangaind cu privirea cascioarele scunde si darapanate. s-atunci, iute-iute, vestea alerga din gura-n gura:
- Vine Todosia! E aici Todosia!...
Era fata cinstita si asezata, sa-i cauti perechea toata ziua mare cu luminarea. s-asa se purta, s-asa se silea, sa nu-i gaseasca nimeni nici atata cusur cat e negru sub unghie... Dar lumea, pardalnicade ea, tot nu s-a lasat pana nu i-a scormonit si ei o greseala. Se zicea ca umbla cu limba scoasa sa se marite... Dar unde-i fata, tanara ori batrana, care nu doreste sa se marite?
Asta i-o imputa lumea, dar altmintrelea se impacau bine impreuna. Era prietena cu toate femeile, sta la taifas cu ele, forfotea de una-alta, de barbat, de copii si de cate si mai cate necazuri. si femeile o iubeau ca pe o sora buna... in fata barbatilor insa era rusinoasa si tacuta ca o copila. Cand se intalnea cu vreunul, isi pleca ochii si, rosie pana dupa urechi, abia soptea cu glas scazut:
- Noroc bun sa dea Dumnezeu!...
si se ducea repede, parca ar fi alungat-o cineva. Totusi, indata ce se departa oleaca, nu se putea stapani sa nu se uite inapoi. intorcea capul tot mereu si ranjea ca o nauca, descoperind doua randuri de dinti lungi si galbeni.
Apoi, pesemne d-aici s-a pornit vorba ca ea face ochi dulci barbatilor... Ori d-aici, ori d-aiurea, zvonurile acestea, incetul cu incetul, se raspandira prin toate satele pe cari le cotrobaia dansa, si-n curand toata lumea stia ca Todosia vrea si vrea sa se marite... Cetele de copii zburdalnici, cari hoinareau prin santurile ulitelor, in camasi lungi si innegrite, cu obrajii scofalciti, o petreceau vesnic cu alai, strigand dupa ea cat ii lua gura:
- Tele Todosie! Todosie!... Manca-te-ar maritisu, tu, Todosie!...
Todosia, insa, fata cuminte ce era, nu lua in seama fleacurile acestea. isi vedea de drum si se facea ca nici aude, nici vede...
si asa isi macina Todosia zilele. Venea si se ducea, si iar venea si iar se ducea...
Dar o data, era tocmai intr-o toamna neagra si jalnica, s-a dus, si dusa a ramas. Degeaba o tot asteptara femeile doua primaveri de-a randul, nici macar de veste nu i s-a auzit, necum altceva. Se mira si se minuna lumea de una ca asta, unde s-a mai pomenit asa ceva, dar in zadar. Todosia nu-i si nu-i, parc-ar fi inghitit-o pamantul.
- S-o fi maritat amarul, ziceau unii, de buna seama ca s-o fi maritat, ca tot la barbat i-a stat capul!
- D-apoi sa-i dea Dumnezeu noroc si pace, adaugau cei cu inima buna, c-a fost fata harnica si cinstita...
si cum zilele treceau si Todosia tot dusa ramanea, oamenii incepura a se impaca si cu lipsa ei. Numai cand si cand mai suspina cate-o femeie:
- Saraca Todosia... oare pe unde mai razneste si ea prin asta lume de nevoie?...
Iata insa ca, intr-o buna zi, neasteptata de nimeni, Todosia se ivi iar prin imprejurime. Veni cotosmanita tot in hainele-i cele vechi, numai cat palaria ii era mai zdrentuita, zeghea mai roasa, poalele mai negre si mai colboase, iar talerii de pe piept ii lipseau... Pasea incetinel si chibzuit, cu ochii in pamant, blegita si rebegita, de-ti era mai mare mila... Un panzis de jale o invaluia parca din cap si pana-n picioare...
Niste baietandri, rasariti dintr-o ograda, se luara indata dupa ea, si, ca alte dati, incepura a o hiritizi. Dar acum Todosia se opri coprinsa de un val de manie, se intoarse spre ei cu fata schimonosita si-i ameninta scuturandu-si pumnii inclestati. si numai abia-abia, bolborosind si crasnind din dinti, se urni iar si se tari mai departe...
Apoi, dinaintea unui bordeias turtit, acoperit cu stuf mucezit, statu locului. Se uita multa vreme la chenarele albastre ale ferestruicelor, intrebandu-se parca: sa intre sau sa treaca? in sfarsit, totusi deschise portita si pasi in ograda.
O nevasta tanara iesea tocmai din casa, ca vijelia, alungind niste gaini obraznice din pridvor. Cand zari pe Todosia, ramase pironita, uitandu-se la ea buimaca de mirare si nedumerire. Todosia statea langa portita, 30 cu mana inca pe zavor, cu privirea la nevasta. Un zambet silit ii stramba gura, in vreme ce ochii ii ramasera reci si posomoriti.
- ’S tare blestemati copiii astia... zise Todosia pe urma cu vocea stinsa.
- Dar lasa-i in para focului, ca li-i bine si-s buiestri... se vede ca nu i-a fript inca niciun nacaz... Nevasta tacu, dar indata adaoga, stergandu-si palmele de solduri: Vaij de] mine si de mine, Todosie, ca de mult nu te-am mai vazut! Da’ pe unde ai umblat atata amar de vreme?
in ochii Todosiei se aprinse deodata o lucire ciudata. Scoase un oftat inabusit, parc-ar fi vrut sa izbucneasca; in coltul orbitelor ei rasarira doi picuri mari, scanteietori. Dar indata iar se potoli si raspunse domol, cu barba-n piept:
- Am patit multe, Doamne fereste...
- D-apoi asa pate omul traind pe lumea asta... zise nevasta incet. Da’ ia sezi, Todosie, hodineste oleaca... stiu ca esti trudita, saraca de tine... Ori mai bine sa mergem in casa, nu cumva sa mi se trezeasca baiatul...
Privirile ei apoi se oprira deodata pe pieptul Todosiei si o intreba cu glas ascutit, schimbat:
- Unde ti-s talerii, tu Todosie?... I-ai prapadit?...
- Ba mi i-a mancat el, manca-l-ar pestii sa-l manance, zise Todosia, ragusita. Mi-a papat tot ce biata am agonisit, nu-l rabde sfantul Dumnezeu si nu-i deie sanatate si viata!...
Nevasta nu intelese nimic din afuriseniile ei, s-asa nici nu stiu cu ce s-o mulcomeasca. Totusi, ingana cateva vorbe sterse, se pleca sa indeparteze cu varful unghiilor o scama de pe zadie si apoi intra in tinda, balbaind prieteneste catre Todosia:
- Hai, tu, hai in casa si te hodineste!.
in casa se simtea o zapuseala incropita si un miros aspru de mancare. Un copilas de tata, cocolosit in niste velinte rupte si asezat pe o perna in mijlocul patului, se scancea zvarcolindu-se sub invelitorile cari stau sa-l inabuse. Nevasta, speriata, il scutura putin ca sa-l adoarma, dar copilul nu se opri, ci incepu a tipa sfasiitor,. incat tot bordeiul se umplu de bocetele lui. Femeia trebui sa-l ia in brate si sa-i astupe gura cu sfarcul tatei... Baietelul acum gangurea din cand in cand, cu tata intre buze, scotand niste glasuri cari incepeau cu sughituri si se sfarseau cu galgairi slabe si multumite.
Todosia, ghemuita pe lavita, privea cu ochii scaparatori cand la copil, cand la nevasta. Deodata apoi se ridica fara zgomot, se apropie cu pasi leganati, apuca cu gingasie mana copilului, - inclestata in sanul nevestei, si o saruta lung si patimas. si cand se indrepta, un siroi de lacrami i se scurse pe obraji, cazandu-i in stropi lati pe piept.
- Bate-l, Doamne, bate-l, cum m-a batjocorit si m-a batut el pe mine! murmura ea facandu-si cruce si mototolindu-se pe marginea patului.
- Da’ ce-i cu tine, tu femeie?... Ce-ai patit, intreba nevasta mirata.
Todosia insa bodogani iar cu glas desperat, ca si cand n-ar fi auzit nimic:
- O, bate-l, Doamne, si nu-l cruta si nu-i da sanatate, ca m-a batjocorit si m-a batut si m-a facut de rusine la lume!...
Dar dupa un dram de vreme, totusi, incepu mai potolita:
- Uite ce-am indurat, draga mea nevasta, uite!... Acu-s doi ani de atunci... doi ani de zile, dar numai bunul Dumnezeu stie cat am avut eu de suferit cu omul acela in asti doi ani... C-asa s-a pus pe langa mine cu vorbe dulci, si m-a ademenit, si m-a nebunit, pana l-am crezut si m-am invoit de l-am primit intr-o mancare cu mine...
Se opri brusc sa-si faca cruce si sa blesteme; acum insa nevasta nu-i dadu ragaz:
- Dar ce om ii acela, ce om?!... De unde-i? intreba ea, giugiulindu-si copilul in brate.
Todosia tresari, parca s-ar fi inspaimantat, si se uita la nevasta cu ochii holbati:
- Ha?... Asa, asa... de la noi, din sat de la noi... Un calic de vaduvoi, un... un...
Iar se opri cu gura cascata, ca si cand i s-ar fi stavilit vorbele in gat, si un timp isi misca numai buzele crampotite. Dar apoi inghiti o data in sec si urma repede, mancand sfarsitul cuvintelor si indoindu-se din sale la dreapta si la stanga:
- Mi-a venit gol ca napul, carpit si petecit ca vai de el... si eu l-am primit, si l-am spalat, si l-am imbracat, si l-am hranit cum am stiut mai bine. Am muncit ca o roaba pe la toti oamenii, m-am caznit si-am agonisit, iar el sedea ca un trantor si numai bea si manca din truda si din sudoarea oaselor mele... Iac-asa am inceput a-l cunoaste. si, daca am vazut ca tot ce am eu si ce castig se duce pe apa, am gandit sa ma despart de el. Dar nu puteam, draga mea, nu puteam, ca eram insarcinata si-mi era rusine de lume sa plec asa pe drumuri... s-asa, m-am catranit si m-am mancat cu el, socotind ca doar-doar si-o capata odata minte si n-o tot face ce face... Dar nu si nu... Lui nu-i pasa nimic de amarul meu. El bea si radea de necazurile mele si ma tot cihaia sa-i dau banisi iar bani, sa aiba pe ce sa chefuiasca. s-apoi daca nu-i dadeam, ca nu mai aveam de unde sa-i dau, a prins a ma bruftui ca pe o slujnica... si pe urma s-a apucat si-a carat din casa bucate si hainicele si tot ce biata gasea, pana e e mi-a prapadit tot ce-am avut, de-am ramas cu casa pustie. Ba inca acu, de cate ori se intorcea de la crasma, sarea la mine, de trebuia sa ma scoata oamenii din mainile lui dracesti... si eu eram grea, draga mea, eram cu burta la gura... si-i curgeau lacramile parau-parau povestind, dar tot nu conteni, ci urma lihaind: Apoi odata s-a apucat de mine sa-mi ia talerii... Nu m-am lasat si-am inceput a striga s-a ma vaita, doar m-or auzi vecinii. si nu... M-a prins de gat, m-a trantit jos si m-a calcat in picioare. Apoi mi-a smuls talerii si s-a dus de nu l-am mai vazut... Am ramas pe drumuri, fara o bucatica de paine, intr-un hal de plangeau oamenii de mila mea. si nici munci nu puteam ca mai inainte, ca doar imi asteptam vremea... s-asa, de mila, m-a adapostit o femeie ca sa pot naste... Dumnezeu sa-i dea sanatate... s-apoi am facut, draga mea, am facut o copila... O, Doamne, Doamne, ce odoras de copila! Frumusica si cumintica si buna ca un om mare. si blanda-blanda, ca un puisor de turturica... Deodata insa sari intepata si facu, hohotind, cativa pasi spre nevasta:
- s-a murit, auzi, a murit... Numai cinci saptamani a trait si s-a topit, degeaba i-am stins carbuni si i-am descantat, degeaba am facut cate-n lumea asta! S-a stins cum se stinge o luminita de ceara batuta de vanturi... si n-am avut... n-am avut nici cu ce s-o ingrop, n-am avut... Nu-i dea Dumnezeu zile afurisitului care mi-a irosit tot ce mi-am agonisit... nu-i ajute bunul Dumnezeu si nu-i dea hodina nici in groapa!...
isi pleca fruntea pe piept, isi incopcie mainele si le intoarse cu palmele spre nevasta.
- Bate-l, Doamne, bate-l, Doamne, numai cat m-a inselat si m-a batjocorit el pe mine, de nici nu mi-am putut ingropa copila!...
Zgarcita pe lavita, plangand si smulgandu-si parul, blestema necurmat, si glasul ei rasuna aspru si sfasietor, ca un bocet de moarte...
Talerii
Aceasta pagina a fost accesata de 3689 ori.
