Stranutarea
de Liviu Rebreanu
Luna mai. Patru ceasuri dupa amiazi. Soare, in rastimpuri, adie cate-o gura de vant caldicel...
Didi sade la fereastra, isi scalda fata in lumina dulce a soarelui si se gandeste ca ar fi bine sa iasa si ea sa mai vaza nitica lume, ca e tanara si se prapadeste de urat in mahalaua asta pustie si murdara. Sta in strada Ratiu si e fiica profesorului de dans Nicu Georgescu. Mama ei e de mult in pamant, iar tatal sau are lectii toata ziua si trebuie sa vaza de fetele altora, in loc sa vaza de fata lui. Asa, Didi, de cand a iesit din pension, e nevoita sa stea acasa mereu singura, trista, de dimineata pana in seara, si numai sa viseze ceea ce ar dori sa traiasca.
Astazi, insa, simte un dor mare sa plece undeva, unde e lume multa, sa rada si ea si sa petreaca. Inima ii bate mai repede, obrajii i se imbujoreaza. Parca primavara o cuprinde in bratele ei trandafirii si o ademeneste cu soapte lingusitoare. Nu are nici puterea, nici vointa sa se impotriveasca. ii lipseste cineva, altcine decat tatal sau, cu a carui lipsa s-a obisnuit de-a binelea. I se pare ca aerul din strada Ratiu miroase a mucegai si o inabuse...
Se scoala de la fereastra si incepe sa se imbrace repede, parca i-ar fi frica sa nu scape un tren. isi da pe obraji cu suliman rosu, se sterge cu pudra, isi vopseste sprancenele si buzele, isi pune rochia cea noua, azurie, palaria cu petale de trandafiri... Inima ii zvacneste din ce in ce mai puternic, sufletul i se umple de fericire si de nadejde, iar cand, in sfarsit, gatita, sta in fata oglinzii, isi zice, zambind, ca si cand ar vorbi cu un barbat care-i face curte:
„Sunt draguta... zau, sunt draguta’1...
Bani are: piata de maine. Va sa zica, o sa ia tramvaiul ca sa nu oboseasca si sa nu i se stearga pudra de pe ochi. Se duce pana in Calea Victoriei, se plimba o jumatate de ceas si pe urma se intoarce. O jumatate de ceas pe Calea Victoriei face cat o jumatate de an in strada Ratiu. Tramvaiul cu cai trece prin Viting. Trebuie sa astepte cam mult, fiindca p-aici tramvaiele trec mai rar. Asteapta bucuroasa. Cum a asteptat atata vreme singura acasa, de ce n-ar astepta acum nitel? De departe face semn vizitiului, cu poseta, sa opreasca, si vizitiul opreste numaidecat. Tramvaiul e gol. Didi se asaza in fund, pe banca, deschide punga, scoate banii si asteapta. Conductorul e plictisit, i-e lene si i-e somn, si asteapta si el pana s-o mai aduna lume.
in dosul garei tramvaiul se opreste. Conductorul si vizitiul se dau jos si se pun la taifas cu chioscarul de jurnale si cu brutarul. Didi insa acuma e grabita sa ajunga cat mai curand in oras. Asteptarea o plictiseste si se gandeste sa-si urmeze calea pe jos. Dar i-e rusine. Mai ales ca, tocmai cand se munceste cu gandul acesta, baga de seama ca s-a mai urcat cineva in vagon, un domn care sta pe platforma, fredoneaza, fumeaza si-si rasuceste mustata.
Tramvaiul se urneste iar. Domnul zareste pe Didi, azvarle mucul de tigara, intra inlauntru si se asaza fata-n fata cu dansa, cu toate ca vagonul e gol si ar putea sa stea si mai departe. Fetei i-e rusine, pleaca ochii si nu indrazneste sa se uite la domnul, desi simte ca el se uita mereu la ea.
Roseste, isi netezeste rochia, sa nu i se vaza picioarele, si strange gologanii in palma parca i-ar fi teama sa nu-i fure cineva.
in sfarsit, apare si conductorul.
Ridicand ochii la conductor, Didi vede fata domnului si se aprinde si mai mult. Caci domnul e tanar si o priveste cu un zambet cald si staruitor.
- Cinci! Cinci! sopteste Didi cu sfiala.
- Pana la Hotel de Franta?
intrebarea conductorului o zapaceste de tot. Se uita pe furis la domn, vrea sa se scoale in picioare si zice domol:
- Da... da... pana-n Bulevard...
Pe urma ia biletul, il mototoleste intre degete, cautand sa ghiceasca pana unde o fi mergand dansul. si, cu coada ochiului, se uita iar la domnul care n-o slabeste de loc din ochi.
- Patru, rasuna glasul domnului, dar dupa o scurta sovaire se razgandeste si zice: Adica nu... da-mi si mie de cinci!
Tramvaiul ajunge in strada Bucovinei, si Didi simte mereu privirea domnului atintita asupra ei. Acuma insa si-a mai venit in fire, ridica ochii si incepe sa se uite la case si la trecatorii de pe strada. Domnul o mai masoara o clipa, apoi deodata intreaba cu glas catifelat:
- Mergeti pana-n Bulevard, domnisoara?
Didi se gandeste daca trebuie sa raspunza sau nu, dar, gandindu-se, buzele-i soptesc:
- Da...
- si eu, adaoga repede domnul.
Urmeaza o tacere. Se aude foarte deslusit tropotul calului si uruitul roatelor. Didi se uita mai bine la domnul care parca se gandeste ce sa-i vorbeasca. Domnul e si el spilcuit, fiindca si el se duce pe Calea Victoriei sa ia aer. Are mustata castanie, frizata, palarie tare, baston, manusi cenusii de ata, ochi galesi, buze rosii, late, pe care e aninat un zambet molatec. E pudrat si a uitat sa-si stearga pudra din gene si de pe sprancene.
- imi dati voie sa ma recomand: Jean Vasilescu, fost functionar.
Didi rosteste ceva, fara sa stie ce, iar domnul incepe indata sa-i spuie ca se duce sa se plimbe pe Calea Victoriei, fiindca lui nu-i place mahalaua, si numai ghinionul l-a facut sa ia casa p-aici, ca a stat in Bulevard si umbla numai cu masina, dar ii pare bine ca a luat tramvaiul acuma, deoarece astfel a avut fericirea sa cunoasca pe cea mai dragalasa din cate fiinte a intalnit, o fata frumoasa, culta, manierata, moderna, cum rar se intampla sa se gaseasca la noi, si simte ca, cu o astfel de fata, s-ar putea intelege, fiindca are ochii plini de simpatie, de farmec, de dragalasie...
in vreme ce Jean vorbeste si Didi asculta uluita si incantata, tramvaiul se umple incet-incet de calatori. Domnul trece langa Didi, ca sa nu auza toata lumea ce-i spune. Vorbeste repede, parc-ar spune ceva invatat pe dinafara. Didi arunca si ea cate-o vorba din cand in cand, ca sa nu creeaza domnul ca are de a face cu o proasta. si e fericita. ii place Jean. E baiat inteligent, cam obraznic, nu-i vorba, dar si obraznicia il prinde. Pe urma e serios... Parca o fata stie de unde-i pica norocul? Daca a placut-o el la intaia vedere, are s-o placa si mai mult cand va cunoaste-o mai bine, cand va afla ca are si ea o zestre, acolo, nu mare, dar potrivita. si atunci, poate... Cine stie?... Se uita deseori cu mandrie la ceilalti calatori si-i pare rau ca Jean nu vorbeste mai tare, sa auza toata lumea ce-i spune.
in strada Berzei insa Didi, ascultand fermecata, simte o gadilitura in nas. Strange din dinti si din buze, inchide ochii si se gandeste:
- Aoleu, imi vine sa stranut... Unde mi-e batista?...
Batista era in poseta, iar pe poseta se asezase Jean.
si Didi simte ca gadilatura in nas se inteteste. Se sperie, respira adanc si incearca sa ramaie nemiscata. Nu izbuteste. Stramba din nas, isi schimonoseste fata, narile i se umfla si tremura. Se intoarce catre Jean si cauta sa-si scoata poseta cu batista de subt dansul. Jean insa e infierbantat si se indeasa mereu spre ea, soptindu-i patimas:
- Eu ador fetele moderne... si mai cu seama d-ta, care esti... Te ador!
in clipa aceasta Didi nu se mai poate stapani si, cu o strambatura grozava, stranuta tocmai in fruntea domnului Jean, murmurand plina de spaima:
- Iertati, va rog... Iertati, va rog...
Toata lumea din vagon intoarce ochii, zambind, spre Didi. Jean isi scoate batista din buzunar, se sterge pe frunte si glasuieste foarte grav:
- Mersi, domnisoara!
Apoi se scoala, iese pe platforma si de acolo se uita cu dispret la Didi, care se ghemuieste in colt, mangaindu-si gura si nasul cu mana, rosa ca racul de rusine...
si Didi e nenorocita. Ochii ei mari, albastri, se ineaca in lacrami. Privirile lumii din tramvai o ard. Nu mai vrea sa se plimbe pe Calea Victoriei. Lacramile ii brazdeaza sulimanul si pudra. Vrea sa ajunga acasa cat mai curand, sa fie iar singura, sa planga...
Face semn conductorului, cu poseta, sa opreasca, dar conductorul nu opreste numaidecat. Se da jos si pleaca inapoi, spre casa, pleostita, cu ochii sarati de lacrami...
Luna mai. Cinci ceasuri dupa amiazi. Soare, in rastimpuri, sufla cate-o gura de vant rece...
Stranutarea
Aceasta pagina a fost accesata de 5185 ori.
