Prostii
de Liviu Rebreanu
Cand sa iasa Nicolae Tabara din casa, se poticni in prag si cat p-aci sa se pravale cu desagii de-a umar, cum era.
- Baga de seama, barbate, ii zise nevasta-sa cu glasul ragusit de spaima, baga de seama sa nu patesti ceva, ca asta nu inseamna bine!
- Ia taci mulcom, mai drace, nu-mi tot cobi a rau, mormai taranul necajit, bojdicaind pana in mijlocul ograzii. Da ce sa patesc? urma apoi mai raspicat. Numai voi s-aveti grija sa nu-mi ticluiti vreo pozna pana ce ne intoarcem noi... Sa fii cu ochii in patru la pologul cela din livada, sa nu-l lasi sa vi-l manance toti cainii!...
Mai boscorodi el vreo trei vorbe, apoi isi scoase palaria de paie zdrentuita, isi facu cruce, inchinandu-se ca la matanie, si rosti domol:
- Doamne-ajuta!...
Pe urma isi indesa palaria in cap, tusi de doua ori, scuipa ascutit si se intoarse spre feciorul sau, care astepta somnoros deoparte:
- Hai, baiete, sa pornim, sa nu intarziem!...
Femeia, luminandu-le din prag cu felinarul, adauga si ea, cu mintea ei cea proasta:
- Asa, asa, grabiti-va, sa nu vi se intample ceva...
Dumnezeu sa v-ajute!...
Dar Nicolae n-o mai auzi. Iesise repede din ograda si o apucase cu pasi voinicesti pe ulita ce se intindea ca un brau albinet printre casele pitite in noaptea de pacura. in urma lui, feciorul tandalea, ca un manz trudit, ciulind urechile si uitandu-se, cand in dreapta, cand in stanga, parca i-ar fi fost frica sa nu se napusteasca cineva asupra lor.
in coltul ulicioarei ce ducea la gara, felinarul funinginit imprastia o lumina galbuie, mucezita. Urmele pervazurilor se tolaneau raschirate ca degetele unei maini uriase si se pierdeau indata in bezna.
- Taci, ca-i bine! rasufla Nicolae, oprindu-se oleaca sub felinar.
- Oare n-o fi trecut? balbai feciorul, ca sa zica si el ceva.
- Da de unde! Doar l-am fi auzit suierand, facu batranul cu mandrie, urnindu-se iar inainte.
Gara era pustie toaca. Numai intr-un ochi de fereastra clipocea flacara bolnava a unei lampi de veghere. Cele trei perechi de sine licareau, ca niste dungi de argint, sub palpairea luminii chircite.
- Bine ca ne vedem aici, blogodori Nicolae Tabara, scarjaind prundisul peronului cu pasii sai apasati. De-acu poate veni cand i-o placea, ca nu mi-e frica...
Dibuira amandoi prin intuneric, cautand vreun locsor unde sa se adaposteasca pana va sosi trenul. Feciorul, mai
indraznet, se apropie de usa salii de asteptare si puse incetinel mana pe clanta. Era incuiata. Zari in stanga usii o banca, o pipai cu bagare de seama, parca s-ar fi gandit sa se aseze sau nu, statu o clipa la indoiala si in sfarsit se lasa alaturi pe lespedea de piatra dinaintea pragului. Batranul isi aluneca sarcina pe banca si se cocolosi si el langa fecior.
- Pesemne-i cam devremior, se scanci feciorul intr-un tarziu cu glas potolit.
- Pesemne... Om astepta, ce sa facem? raspunse Nicolae obosit.
si de-acum amutira amandoi. Priveau dusi incoace-incolo, se asezau mai bine pe lespede si gemeau inabusit, in rastimpuri, parc-ar fi fost stransi in curele.
Cerul se mai razbunase. Pete vinete-sterse, presarate rar cu stele, se deschideau prin volbura neagra de nouri. si intunericul incepu a se limpezi. De jur imprejur linii spalacite, nehotarate, tremurau in bezna. Coamele dealurilor din fata, ca un taius de fierastrau urias si hodorogit, se desenau din ce in ce mai lamurit pe panzisul cenusiu al vazduhului, iar deasupra lor coroanele plopilor batrani de pe tarmul Somesului se ridicau negre, ca niste maini amenintatoare. Galgaitul trudit al apei ratacea prin aer ca tanguirile neintelese ale unor oameni prapaditi de nevoi.
Flacaul se cotosmani mai bine pe lespede, isi aduse genunchii pana la nas si, cuprinzandu-i cu amandoua bratele, baigui scurt si mustrator:
- Nu mai vine...
- Nu, tusi Nicolae, scotocind in chimir dupa lulea. Aprinse si incepu a pacai alene, nepasator, scuipand des si tasnitor printre dinti.
Gara cu magaziile ei sure prinse a se dezbraca de intuneric. Un vant aspru, tomnatic vajaia prin porumbistea dimprejur, scutura staruitor olanele coperisurilor. Iar peste linie, ascunsa sub salciile zavoiului, hruba de nuiele a hamalului rasari si ea, trezita din somn, cu ochiul ei rosu, plans si ars de saracie.
Dinspre targ, deodata, se deslusi zgomotul unor pasi tarati, greoi, insotiti de gemete infundate. Feciorul ridica fruntea si trase cu urechea.
- Vine cineva... zise inabusit.
Portita zaplazului scartai prelung si o baba garbovita ca un ganj, cu fata zbarcita ca o hriba uscata, se apropie de drumeti.
- Oare n-am intarziat, oameni buni? intreba dansa ingrijorata.
- Nu, lele, nu, murmura Nicolae cu pipa intre masele. Da pana unde? adauga apoi cu jumatate gura, in vreme ce baba se ghemui pe banca, gafaind ca un dobitoc trudit.
- Pana la Beclean, raspunse ea pitigaiat, stergandu-si obrajii cu manecile camasii. Numai pana la Beclean... A, vai de sufletul meu, ce-am alergat!... Ma temeam sa nu intarziu, Doamne fereste, de naprasnicul asta de tren, ca mi s-a parut ca-l aud suierand cand eram pe la biserica. Uuf! Toata-s un lac de apa... si dumneavoastra-l asteptati?
- il asteptam si vad ca nu mai vine...
- Va duceti departe?
- Ba nu... Pana la Salva...
- Apoi ce sa faci? Cata sa ne sfarmam si sa ne izbim, daca vrem sa traim in pardalnica asta de lume... Asa... Ce sa facem?
Si iar mocnira, acuma tustrei, oftand si gemand in rastimpuri, cum fac taranii cand nu mai stiu ce sa vorbeasca. Dupa o bucata de vreme, un felinar verde iesi din cocioaba hamalului. Lumina gatuita se balabanea necurmat, disparea si iar se vedea.
- Aha, tresari flacaul, de-acu indata soseste.
Felinarul se mari din ce in ce si pe urma se deslusi si chipul negru, barbos, al hamalului.
- Sa dea Dumnezeu buna dimineata, facu Nicolae traganat si smerit, sculandu-se si dandu-se la o parte.
- Noroc, bombani scurt hamalul.
- Oare vine degraba, domnule? intreba si baba, apropiindu-se un pas spre hamalul care injura, necajindu-se sa potriveasca cheia in broasca usii.
- Ce-mi tot darlaiesti aici, babo? Ce-mi toci capul si dumneata? Nu cumva ti-ai tinea gura? se ratoi deodata hamalul, semet in sufletul sau ranced ca poate certa si el pe cineva care-i mai slab decat dansul...
Apoi, incetul cu incetul, gara se dezmorti. Prin sali, pe peron, luminile lampilor incepura a raspandi raze palide, carcalite, care tremurau si se ingramadeau pe fetele incretite ale celor ce asteptau. Pe ulicioara, se auzeau tot mai des leopaiturile pasilor grabiti. Cand si cand, uruitul rotilor unei trasuri injunghia vazduhul, se iutea apropiindu-se si se taia scurt; urma gafaitul cailor truditi, vorbele repezi, aruncate din varful limbii, ale celor ce soseau...
Acuma sala de asteptare gemea de lume. |aranii, cu fetele supte, cu umerii obrajilor iesiti in afara, cu barba si mustatile zbarcite, se imbulzeau de-a valma printre muncitorii spani, cu obrajii ca cenusa, imbracati in straie nemtesti murdare si ferfenitite.
Apoi deodata, dintr-o odaie vecina, seful garii iesi somnoros, bosumflat, invaluit intr-o manta groasa, si intra in birou trantind usa. Se certase cu nevasta-sa, fiindca il sculase mai devreme cu cinci minute, si acuma era furios pe toata lumea. Printre oamenii din sala se raspandira ca fulgerul soaptele: "Biletele! Vine al ce da bilete!... Haideti la bilete!" seful insa se plimba plictisit, incoace si incolo, cu ochii jumatate inchisi, pe urma se opri, se intinse de cateva ori de-i pocnira oasele, isi arunca privirea spre ceasornicul din perete si se repezi pe peron, unde prinse a trece in revista pe pasagerii care tropaiau din picioare, zgribuliti si rebegiti de frig.
in sfarsit geamul ghiseului se deschise si pe marmora soioasa incepura a zangani banii azvarliti in pripa. Nicolae Tabara cu feciorul sau se umerira si dansii de zor spre rampa, strangand in pumnii inclestati paralele umezite de sudoare. Dar un vardist coscogea se rapsti la el, atinandu-le calea:
- Unde va burdusiti, he? Nu puteti astepta pana va vine randul?... Ei, dracia dracului!...
il insfaca pe Nicolae scurt de guler si-l bruftui indarat, apoi, intorcandu-se catre un domn imbracat bine, se ploconi zambind:
- Poftiti, domnule, poftiti inainte!...
...Din departare un suier prelung si ragusit spinteca aerul.
- Vine, vine! fierbea lumea nelinistita, imbacsindu-se in ruptul capului spre ghiseu.
- Fa-ti bunatate, domnule, si ne da doua pana la Salva, ca ne lasa aici masina! starui Nicolae Tabara din dosul rampei,
intinzand mana cu gologanii peste capetele oamenilor.
- Gura, prostule! il impunse seful, morocanos, aruncandu-i o privire crunta si dispretuitoare, apoi inchise repede ferestruica.
|aranii se holbara uluiti unul la altul.
- Cre' ca nu ne da? se auzira printre dansii cateva voci pline de spaima, in vreme ce o buduhaita de femeie limbuta striga in gura mare:
- O, bata-l scarba sa-l bata, ca manios l-a mai facut Dumnezeu!
seful, insa, se duse numai la aparatul telegrafic, unde bocani de doua ori, pe urma iar se intoarse la geam.
Si trenul se apropia mancand pamantul. Scartaitul sfasietor al rotilor, pufaitul obosit al locomotivei se topeau intr-un razbubuit surd, aspru, care crestea mereu. Apoi repede intra in gara si se opri brusc. Conductorul sari jos cel dintai si urla hodorogit:
- Nasaud... o minutaaa!
Cativa calatori coborara grabiti, luptandu-se sa strabata printre cei de pe peron, care navalira furtunatic asupra vagoanelor.
- Unde mergeti, prostilor? racni conductorul catre taranii care alergau zapaciti in sus si in jos, nestiind unde sa se urce. Nu acolo, ma! Mai la vale, prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi!
Conductorul striga si zambea multumit in sine ca a spus o gluma minunata. Cand si cand, arunca priviri pline de inteles unui domn bondoc, care se uita la dansul si-l asculta cu un suras de admiratie pe buze...
La ghiseu lumea se rarise de-a binelea. Abia vreo cativa tarani batrani si slabanogi mai forfoteau si se inghesuiau, parc-ar fi stat pe jaratic. Nicolae cu feciorul si cu baba, care acum se tinea de dansii ca scaiul de oaie, alergand neincetat de la un capat al rampei la cellalt, priveau rugatori in rastimpuri la vardistul care le raspundea printr-o incruntare din sprancene si la seful care tacanea biletele si-i masura cu sulite de dispret cand din intamplare ii cadeau inaintea ochilor. in cele din urma insa ajunsera si ei la ferestruica.
- Doua pana la Salva, zise Nicolae pleostit, numarand gologanii unsurosi pe tabla alba de marmora.
- Alta data sa te inveti minte, mojicule, ii sasai seful aruncandu-i biletele.
- Iarta, domnule, iarta-ne si nu ne napastui, balbai batranul umilit. Ca noi suntem prosti, pacatele noastre... Pesemne, asa ne-a lasat Dumnezeu, prosti si necajiti si nepriceputi, pacatele noastre... Da dumneavoastra trebuie sa fiti mai iertatori, ca sunteti oameni invatati si...
- Hai, pleaca d-aici, sa nu te mai aud flecarind! Mi-e scarba si-mi vine rau cand va vad, izbucni seful stramband din nas, apoi tranti geamul si scuipa cu greata.
Nicolae Tabara statu o clipa nemiscat, clatina incetinel din cap, intrebator si nedumerit, pe urma iesi sprinten, urmat de fecior si de baba. Cand ajunsera pe peron, auzira glasul ascutit al conductorului:
- Gataaa!
Se repezira tustrei inainte, spre locomotiva, apoi la mijlocul drumului isi luara seama si se intoarsera.
- Urca-te, ma, urca-te, batu-te-ar Dumnezeu sa te bata, prostule! zbarnai prin aer vocea aspra a conductorului.
Nicolae se avanta pe scarile unui vagon in ale carui ferestre zarise capete de tarani. Se catara de clanta si o smuci cu putere, dar usa nu ingadui. si trenul suiera prelung si incepu a bubui si a fosai.
- Urcati-va, ma, urcati-va! fulgera din nou conductorul, bataind din maini si din picioare.
Batranul se dadu repede jos si se azvarli la alta usa, in vreme ce trenul incepu a inainta vuind, iar baba se bocea amarnic, frangandu-si mainile. in clipa aceea insa conductorul se napusti ca un viespe asupra lui Tabara, il inhata de dupa cap, ii tranti un pumn in ceafa si-l imbranci pe scari la vale... Feciorul cu baba stateau deoparte ca doi pociumbi si se uitau cu ochii sticlosi de spaima.
- Sa va sculati mai devreme, putregaiule, si sa nu mocositi, fire-ati ai dracului sa fiti, racni conductorul, disparand intr-un vagon.
Nicolae Tabara se pravali gramada cu obrazul in prundis si sangele il prididi pe gura si pe nas. si asa ramase un dram de vreme, neclintit ca un mort. Creierii ii vuiau, iar sufletul ii sangera si-l durea mai strasnic ca ranile fetei. Apoi se ridica incetinel, clatinandu-se pe picioare, isi sterse sangele cu poala camasii si arunca o privire muta in urma trenului, care se pierdea in ceata zorilor. Un val amar de vorbe ii rasari in suflet, dar buzele lui crampotite de-abia putura rosti oftand:
- Nu v-ajute Dumnezeu sfantul!
Printre nourii bolbocati in vazduh, la rasarit, o tramba de lumina ciresie se zvarcolea si se intetea. Tabara isi avanta povara in spinare si porni incet inainte pe o carare spinoasa, cu capul plecat, cu inima urnita, iar feciorul si baba, tacuti si ingandurati, il urmara parjol. Din noianul negru de nouri, insa, soarele scaldat in sange isi inalta biruitor capul si improsca in fetele drumetilor o beteala de raze purpurii...
(1909)
Prostii
Aceasta pagina a fost accesata de 4504 ori.
