Paduchii
de Liviu Rebreanu
- Traiti! murmura ordonanta, cu o bucurie respectoasa cand capitanul Turcoman ii porunci sa stranga de graba toate catrafusele caci diseara pleaca amandoi acasa, in concediu.
Cele cateva ceasuri, pana sa porneasca la Iasi singurul tren, i se parura o vesnicie capitanului care statea pe ghimpi. Dorul si nerabdarea il chinuiau. Astfel tresari de multumire cand locotenentul Cojocel veni sa-i tina de urat inainte de plecare. Mai ales ca locotenentul avea sa-l si inlocuiasca pana la intoarcere.
- Mor de nerabdare, marturisi Turcoman cu ochii muiati in lacrami de emotie. S-a ispravit... sapte luni de zile nici n-am stiut ce-i dorul, si acuma ma topesc... As zbura, mi-as da jumatate din viata, numai sa ma vaz c-o clipa mai curand acasa...
Locotenentul zambi.
- Dar daca nu venea concediul? Ce se facea dorul?...
- Daca nu venea? O, atunci nici nu se nastea poate... Tu ma stii, ca doar impreuna am fost in inaintare, in retragere, in toate mizeriile si toate clipele de inaltare, putine, nu-i vorba... in mijlocul tuturor primejdiilor mi-am pastrat veselia si calmul. Mi-e drag razboiul ca o fata mare, de ce-as tagadui. Sunt doar militar de meserie si meseria mi-am ales din iubire. Am dat si dovezi, adaoga putin mai domol, parca s-ar fi sfiit.
- Slava Domnului, ai luat printre cei dintai „Mihai-Viteazul” - zise Cojocel cu o admiratie sincera care-i aprinse toata fata.
Capitanul se zapaci o clipa. isi dadea seama in sufletul sau ca faptele lui merita un cuvant bun, dar totusi laudele il rusinau. S-a batut bine, a facut acte de indrazneala, care au salvat de cateva ori situatii crezute pierdute, dar toate acestea el le considera lucruri naturale, pe care trebuia sa le faca, daca norocul l-a pus in pozitia sa le poata face. Urma, dupa o scurta sovaire, facand un gest cu mana, ca si cand ar fi vrut sa inlature vorbele locotenentului:
- Nu de-aceea... nu... Vroiam sa zic numai ca, daca as mai fi pe front, nici n-as fi avut vreme sa ma gandesc la viata cealalta, aceea unde nu bat tunurile si mitralierele. in fata primejdiei gandurile se concentreaza fara sa vrei... Dar acuma suntem in repaos, linia de foc e departisor... Nici nu mai auzim bubuiturile aducatoare de moarte. Ne-am intors in lumea obisnuita si indata s-au redesteptat dorintele...
Scoase ceasul. Mai era.
- Toata vremea stau cu ceasul in mana. Minutele se tarasc ca secolele...
- Ferice de tine, rosti locotenentul clatinand din cap. Te invidiez. Eu degeaba as capata concediu. N-as avea unde merge. Casa mea e dincolo... Cine stie ce lifta se lafaieste acuma intr-insa... Bah! O sa ne vie si noua randul...
Cand sosi vremea, Cojocel il petrecu pana la gara. Era seara. taraia. Noroiul clefaia subt pasii grabiti. intunerecul era des si trist, strabatand pana-n suflete.
Gara gemea numai de ostasi. Doua lampi se sugrumau in bezna. Oamenii, umbland grabiti, cu fetele ingandurate, pareau niste stafii.
- Ei, acuma te las, zise Cojocel, strangandu-i mana cu caldura. Mergi sanatos! Dar ia seama sa nu te manance paduchii, c-am auzit ca bantuie cumplit...
Zambira amandoi, privindu-se drept in ochi, prieteneste.
- Daca nu m-au mancat ele gloantele si schijele nemtesti si unguresti!... murmura capitanul. De mine nici dracul nu se leaga...
Trenul intra in gara scartaind si pufaind rupt de oboseala. Era lung de nici nu i se vedea sfarsitul. si toate vagoanele tixite ca niste butoaie cu peste. Turcoman se urca intr-un vagon de ofiteri, la intamplare, cu ordonanta dupa el, cu bagajele. Pe coridor insa dormeau, prapaditi, pe jos, soldati fara numar, davalma, unul peste altul, parc-ar fi fost cadavre. Ordonanta izbuti sa aseze lada intr-un compartiment.
- Ramai si tu pe-aici, cum ii putea... Ce sa facem? ii zise capitanul.
in compartiment erau vreo noua ofiteri rusi, care dormeau incolaciti, intocmai ca si soldatii afara pe coridor. O duhoare cumplita de sudoare stapanea, cu toata ca geamurile erau toate sparte, iar usile deschise vraiste. Turcoman se cobori pe peron sa-si treaca uratul plimbandu-se pana sa plece trenul. imbulzeala din vagon il racorise putin, dar nerabdarea-i de a ajunge acasa ramase aceiasi, nepotolita. Plimbandu-se se gandi numai acasa, inchipuindu-si cum o sa-i sara de gat mama lui batrana, cum o sa tremure barba carunta a tatalui sau cand ii va vedea decoratiile, el care-i asa de mandru si tine atat de mult la cinstea neamului, si care cu patru zeci de ani in urma s-a intors de la Plevna cu un glonte in coapsa si o cruce ruseasca pe piept - in mijlocul acestora insa ii rasunara deodata cuvintele locotenentului: „Sa nu te manance paduchii!” Zambi iar, dar totusi ii venira in minte indata toate vestile ce le aduceau din tara oamenii, ca pretutindeni bantuie molima paduchilor si oamenii pier ca mustele, ca nu exista leac impotriva lor... O fi multe exagerari, se gandi dansul, adaogandu-si ca si pe front sunt destui, soldatii in transee ii vaneaza toata ziua si-i numara si fac glume pe seama lor...
Sirena gemu prelung. Trenul se smuci brusc, ca un cal care vrea sa ia repede in piept o povara mare. Capitanul Turcoman se agata din mers pe scara vagonului.
Gandindu-se la duhoarea si valmaseala din compartiment, mai statu pe scara o bucata buna de vreme, privind in intunerecul din care nu se desprindea nimic din tara, pe care il punctau din cand in cand mii de scantei rosii care se leganau speriate putin si apoi se stingeau ca niste globulete electrice sparte brusc. Vantul umed i se strecura in oase, staruitor. Se urca.
Dadu la o parte niste picioare adormite si-si facu putin loc pe banca, tocmai atata cat sa poata sta. Chiar langa dansul, un rus barbos, cu nasul foarte gros si cu gura cascata, in care se vedeau niste dinti albi lucitori, chiar in lumina moarta din compartiment, sforaia cumplit, urcand si, coborand game intregi. Turcoman asculta sforaitul, incerca sa adoarma, nu izbuti. Atunci vazu ca in fata lui un rus nu doarme, ci se zvarcoleste mereu, cand furios, cand mai domol. Era un om tanar, tuns pana la piele, cu o fata rotunda ca o luna si cu o expresie extrem de blanda si de copilaroasa. Capitanul se uita la dansul cu simpatie, ca si cand l-ar fi compatimit ca nu poate dormi. Rusul raspunse cu un zambet larg, care-i lumina toata fata, scarpinandu-se deodata mai vijelios si bombanind ceva. in clipa urmatoare apoi isi scoase tunica, se scula in picioare, se apropie de lumina si incepu a o cerceta cu mare bagare de seama, strivind din cand in cand intre unghii. Dupa un rastimp se opri, se uita la Turcoman si zise ceva, aratand cu degetul la el. Capitanul nu intelegea, dar raspunse tot zambind, cu vorba pe care o rostea toata Moldova pe atunci:
- Niet...
Rusul rase larg, boscorodi iar si urma sa-si cerceteze tunica, si pe urma sa-si mai vaza si camasa.
Cand se aseza iar, Turcoman vru sa inchida ochii, dar deodata zari pe maneca mantalei un punct: alb ce se misca incet, greoi si linistit. Sari drept in picioare, parca l-ar fi intepat cu un fir inrosit. Se uita la maneca mai bine, in lumina. Era un paduche. Se cutremura fara sa vrea. il scutura jos si-l calca, in vreme ce rusul rase subtire, zicand cine stie ce cu un glas in care parca era o bucurie. Capitanul insa nu se mai aseza, jos. Iesi pe coridor, in capul scarii.
- Exagerarea e o copilarie, isi zise dansul gandindu-se. Ei si Slava Domnului, franci sa am cati am vazut de cand a inceput razboiul. Nu se poate razbi fara paduchi, degeaba... Ce tot imi fac sange rau..
Cu toate acestea simtea pe tot corpul ca si cand i-ar furnica ceva, sute, poate mii de lighioane. Nu voia sa dea importanta si totusi senzatia ramanea scarboasa, plictisitoare si nelinistitoare. Soldatii oftau prin somn sau sforaiau. Ochii i se obisnuira cu intunerecul. ii auzea cum se scarpina cate unul cu furie, parc-ar vrea sa-si rupa pielea sau macar hainele. si iar simtea si dansul cum i se plimba parca pe piept, intre spate, pe picioare, pe brate... in cele din urma aprinse un chibrit, sa vaza ce este... Nu era nimic.
- inchipuiri... Parc-as fi copil sau muiere! isi zise dansul privind iarasi in intunerecul punctat mereu de scanteile locomotivei. Apoi, in ritmul boncanitului roatelor de otel, murmura de multe ori scandat: Prostii... prostii... prostii...
si totusi iar simtea senzatia aceea enervanta. Pielea i se zbarlea si i se cutremura mereu. il cuprindea groaza numai gandindu-se. in viata lui n-a putut suferi insectele. A fost de o sensibilitate feciorelnica. Un purice nu-l lasa sa se odihneasca toata noaptea. Aceasta si-a pastrat-o si in razboi. A facut ce-a facut, a ramas curat totdeauna, ferit de lighioane... si tocmai acuma? Rase in sine, dar totusi fara sa vrea se scarpina intre spete frecandu-si spinarea de usciorul usii vagonului...
Tarziu, oboseala il coplesi. Se tari, printre corpurile de soldati pierdute de somn, in compartiment. Rusul cu paduchii sforaia usor, cu fata in sus, cu capul si fata inflorite de sudoare. Capitanul Turcoman isi facu iarasi loc, se aseza, isi intinse picioarele subt canapeaua din fata, hotarat sa nu adoarma de frica lighioanelor. Prin creieri ii trecura deavalma ganduri de pe front, de-acasa, din copilarie... O pestritatura calda, molesitoare... Ochii i se inchisera fara sa bage de seama...
Cand se trezi era ziua, un soare saracut, fricos. Dar in compartiment toti dormeau inca potoliti nemiscati, ca niste morti, incat iti facea groaza nemiscarea aceasta.
Turcoman sari speriat, parca i-ar fi fost rusine ca l-a doborat somnul. Iesi repede in coridor. si aici soldatii, rusi amestecati deavalma cu romani, dormeau nemiscati, sufland greu. Zari si pe ordonanta lui, in capatul coridorului, ghemuit, imbratisand cu grije o ladita ce nu incapuse in compartiment, dormind dus.
Se duse iar la usa vagonului care ramasese deschisa si se balansa in mersul trenului. Simtul cela greu de aseara nu-l parasise. Dar acum era hotarat sa sfarseasca, sa se convinga. isi scoase mantaua, o cerceta amanuntit pe fata, pe dos, prin toate indoiturile si tiviturile. Nimic. O agata intr-o tatana. isi scoase tunica. O cerceta. Nimic. isi cerceta camasa, pantalonii, pana si chipiul. Nimic. Rasufla usurat:
- Slava Domnului... stiam eu ca-i inchipuire...
De altfel nu-i intaia oara... De cate ori am auzit sau am vazut lighioane, am avut pe urma ceasuri intregi impresia ca ma mananca...
Trenul mergea foarte incet. Se oprea ceasuri prin halte neinsemnate, uneori chiar in mijlocul campului, pufnea aprig, slobozea nouri uriasi de fum si totusi de abia se tara. Turcoman insa a mers de-acuma linistit. in statii se dadea jos, se plimba pe peron, printre oamenii ingrijorati, grabiti. Totusi pretutindeni vedea oameni care se paducheau in cate-un colt si fura parca in treacat vorbe ciudate, in care vesnic reveneau paduchii...
intr-o gara mai marisoara, unde statuse aproape doua ceasuri, intalni un prieten, civil, administrator de plasa de prin imprejurimi. De la cele dintai vorbe izbucni:
- Murim, dragul meu... ne prapadim. Am sate intregi pustiite de paduchi... E cumplit... Urgia lui „Dumnezeu... Nu s-a mai pomenit asa ceva. si niciun leac, nicio aparare... Doctorii sunt secerati ca si tiganii din bordeiele cele mai ticaloase... Degeaba toate incercarile... Ne-au invadat dusmanii cei mai cumpliti, pe care nu-i poti potoli nici cu tunuri, nici cu munitii...
Vieti omenesti cer vrajmasii acestia, multe, zeci de mii, poate sute de mii...
Capitanul Turcoman incerca sa observe ca poate se mai si exagereaza, ca poate e ceva trecator. Dar prietenul ii povesti repede zeci de cazuri, ii pomeni nume cunoscute care s-au stins fara putinta de ajutor. Avea o groaza cumplita, sincera in vorba si infatisare, cu toate ca Turcoman il stiuse o fire vesela, chiar usurateca.
- Razboiul e suferinta, fara indoiala,. isi zise capitanul mai pe urma, in tren, gandindu-se la vorbele administratorului. Toti suferim, unii intr-un fel, altii intr-alt fel...
Totusi in inima ii intrase un cui, care-i mai astamparase bucuria. Mai ales il ingrijeau parintii, sa nu caza cumva si ei prada molimei in zapaceala generala. Venirea lui are sa-i intareasca si sa-i incurajeze de altfel...
Dupa amiazi ajunse la Iasi... Inima ii tremura de fericire si i se stranse ca un puisor speriat. Trenul se opri in gara extenuat.
Gara era un valmasag cumplit de oameni si de murdarie. Coji de seminte de dovleac pretutindeni, soldati nenumarati, incarcati sau fara nicio treaba. Peronul era tixit. Glasurile se amestecau intr-un taraboi asurzitor. Dar pe langa pereti si pe langa stalpi muscali in uniforme dormeau...
Pe Turcoman zapaceala aceasta il durea. Statu langa un stalp, la picioarele caruia dormeau dusi si linistiti cativa militari rusi, sa astepte pana ce ordonanta ii va cobori bagajele. ii facu rau ceea ce-i vedeau ochii. Era uluit... Unde e lasul de odinioara, linistit, tihnit, curat? Rusii langa el respirau atat de greu incat ii auzea in tot valmasagul cela de galagie. Se uita la dansii cu scarba si mila. Dar deodata tresari. Gulerul mantalei unuia era aproape alb si albeata misca incet greoi ca un furnicar... intelese: erau paduchi... se uita fara sa vrea si la ceilalti. Pe toti pete albe... cate mii o fi fost, cate mii?
Se ingrozi... Iata deci adevarul!... Ne mananca paduchii cu adevarat...
Pe jos, pe asfaltul peronului, printre samburii de dovleci, vazu de asemenea miscandu-se o linie alba... Paduchi... E ingrozitor...
inchise ochii. I se parea ca toata lumea e cuprinsa de paduchi... ii vedea parca mari, uriasi, miscand alene picioarele multe, de abia tarandu-si pantecele late, scarboase...
il cuprinse o frica stranie, pe care n-a simtit-o niciodata in cele mai crancene lupte... I se paru ca i se urca pe cizme, pe haine, ca-l infasoara in lanturile lor de picioare si pantece ingrozitoare. si totusi nu se putea misca din loc...
- Vino baiete, ca nu mai pot, murmura catre ordonanta ce venea incarcat. Haidem, sa iesim d-aici, din iadul acesta murdar.
in trasura se mai potoli. De-acu in cateva minute e acasa.. Of, ce usurare!... Cosul era ridicat; nu vedea nimic. Nici nu voia sa vaza. Acuma parca-i era frica sa nu dea cu ochii de ceva ca ca-i tremure iarasi inima. Statu strans in fundul birjei, cu ochii inchisi, numarand clipele, cautand sa ghiceasca strazile pe unde trece trasura. Voia sa-si alunge din minte ingrijorarea. Ce-i pasa lui ca altii sufera? Are cateva zile de fericire in fata, trebuie sa le exploateze. El cat a suferit pe cand altii huzureau?
Nici nu-si dadu astfel seama cum se pomeni acasa, in bratele mamei sale batrane care-i luase capul intre maini si-l saruta nesatioasa pe par, pe frunte, pe obraji, plangand si murmurand neincetat.
- Dragul mamii... viteazul mamii drag...
Tatal sau privea miscat, cu fata luminata de un zambet de bucurie mare, cu barba alba tremurand, batand din palme din cand in cand si zicand cu un glas muiat de lacrami:
- Destul... Ei... Mai lasa-l... Uite, Doamne, cum s-a vartosit baiatul. Destul!...
in cele din urma il smulse din bratele batranei, ii stranse mana privindu-l drept in ochi, vrand sa pastreze o demnitate grava si muta. Dar in clipa urmatoare uita tot, il cuprinse in brate si izbucni intr-un hohot de plans...
Vreun sfert de ceas trecu numai cu interjectii de emotii si de bucurie. Pe urma se mulcomira toti trei, iar batranul pomeni sa-i aduca ceva sa se desmorteasca baiatul. Mama alerga, desi ar fi vrut sa stea sa-l descoase la repezeala de tot ce-a patit in atatea luni de primejdii.
- intai sa te odinesti, sa te faci comod, sa-ti vii in fire si apoi sa ne povestesti tot, zi cu zi, ceas cu ceas! hotari tatal.
- Stai, stai, nu incepe pana nu vin si eu! striga mama care intrase dupa zahamita.
De-abia acuma batranul se puse sa-l examineze mai bine. Vazandu-i decoratiile, se scula in picioare, solemn.
- Ei, iaca, mie nici nu mai e nevoie sa-mi povestesti nimic... Alea din piept mi-au spus tot... Bravo! De-acu pot sa mor linistit!... Asa te-am vrut...
Totusi cand mama sosi cu ceaiul aburind si cand Turcoman incepu, in fraze repezi, sa schiteze crampeiele de razboi pe care le-a trait, batranul isi uita mereu-mereu tigara, incat trebui s-o aprinza de vreo cateva ori si in cele din urma s-o arunce necajit ca-i proasta.
Dar in sfarsit veni vremea cinei, apoi vremea culcarii.
- Sa nu uitam, zise batranul, ca baiatul a indurat destule. Eu stiu ce-i razboiul... Acuma sa-l lasam sa se odihneasca.
Odaia lui era pastrata intocmai cum o lasase. Parintii lui il conduse, mama singura ii facuse patul, ingrijise de toate.
- Vezi, ce egoist m-am facut, le zice Turcoman, cu un glas parca le-ar fi cerut iertare. Am torait numai despre mine si nici nu v-am intrebat cate-ati suferit d-voastra?
- Am suferit, dar ce-are a face cu greutatile voastre, murmura batranul.
Mama insa, cuprinsa parca de-o ingrijorare mare, incepu sa se planga.
- Ne mananca, paduchii, bradul mamii drag... Ce-i aici sa fereasca Dumnezeu pe toata lumea... Cu miile se prapadesc si leac nu-i. Vai de sufletul nostru...
incotro te-ntorci numai de ei dai... Ne prapadesc, si ne omoara...
Turcoman avu o infiorare. Batranul paru a o fi simtit, caci interveni:
- As, nu te uita la femei... Ele-s fricoase... De, boale de razboi. Omul se fereste, se pazeste si trece.
- Sa te pazesti, dragul mamii, sa ai mare grije, adaoga mama infricosata.
Turcoman ramase singur, cazu pe ganduri o clipa... Dar apoi isi reveni repede.
- Bah, parca-s copil! Cum aud de paduchi, cum ma molesesc. Am devenit chiar ridicol!
isi aseza revolverul pe mescioara de noapte, isi potrivi putin prin casa lucrurile. Caldura din odaie il cuprinse in bratele ei moi. Se simtea fericit. O, de cate ori n-a vazut el in suflet odaita aceasta, cu patuceanul curat, cu lumina dulce in clipele cand atipea pe campuri sau prin cine stie ce corturi si noroaie. Becurile luminau vioaie odaia, imprastiind parca o dragoste de viata care-i patrundea in toate fibrele. De-abia aici isi dadea seama ce inseamna viata si in acelasi timp ce urata e moartea.
Statu in mijlocul odaii, cu bratele incrucisate pe piept, cu ochii in lumina electrica, sorbind-o si dandu-si vant gandurilor. Cum nu i-a fost frica de moarte niciodata? Iata, acuma isi aduce aminte ca niciodata nu s-a gandit la moarte. in incaierarile cele mai crancene se gandea la toate-n lume, numai la moarte nu. isi amintea cum intr-un atac cu baionete, in mijlocul prabusirii generale, isi ferea mereu capul ca sa nu-l loveasca vreun pat de pusca si cum se gandea intr-una numai sa nu ramana schiop. Acuma se spaimanta gandindu-se de cate ori l-a imprejmuit moartea, de cate ori viata-i atarna numai de-un fir de par... Azi, daca intamplarea nu l-ar fi ferit, ar zacea poate in cine stie ce noroi, fara un semn la capatai...
il cuprinse brusc o groaza de moarte. Se cutremura si incepu sa umble de ici-colo. Zambi:
- Dac-ar fi asa, nimeni n-ar mai pleca la razboi... Asta-i lasitate... La-si-ta-te!... Parca nu tot trebuie sa mori odata si odata?
Dar in suflet groaza ii ramase, gonindu-i toate gandurile generoase, invartindu-i in creier numai crampeie de frica. Nu mai voia sa moara. Trebuie sa traiasca... Viata e atat de frumoasa! Trebuie, trebuie sa traiasca! ii tremura inima. in suflet i se ivi un chip dragalas:
- Dina! sopti dansul infrigurat.
Era o fata blanda si dulce. Nu erau logoditi si totusi in adancul inimei Dina stapanea suverana. Maine dimineata o va revedea!... Cum are sa se bucure!... Dac-ar fi murit, n-ar mai fi vazut-o niciodata... Cum sa moara? Nu se poate sa moara!
ii radea inima de placerea vietii.
Se dezbraca incet, vesel, cu toate gandurile la ziua de maine, la Dina, la viata. Se apropie de pat, isi arunca ochii pe asternutul ca zapada. Apoi deodata incremeni. Pe perna, intr-un colt, un punct cenusiu, nemiscat si totusi amenintator.
- Ce-i asta?
Se uita. Erau trei paduchi, stransi gramada, pusi parca inadins la panda. Cum se uita la ei, lui Turcoman i se parea ca ca-l sfideaza. Se repezi nebuneste si-i strivi cu greata.
- De unde? De unde? se cazni dansul rasturnand tot patul, cautand cearceafele, plapoma, pernele.
Dar nu mai gasi nimic. in cele din urma rase. Atata groaza pentru nimic. I-o fi adus chiar el ca doar a calatorit impreuna cu milioane de asemenea lighioane. Ce trebuie sa se gandeasca numai decat la cine stie ce?
Dimineata se scula devreme. Voia sa plece indata la Dina. Cel dintai drum sa-l faca la ea... imbracandu-se ii cazura ochii iar pe pat si deodata iar incremeni. Pe perna, in acelasi loc, zari iarasi punctul cenusiu. Acuma insa parca paduchii se lingeau pe bot, parca radeau batjocoritor spre dansul.
- Ma urmaresc lighioanele! murmura el, simtind deodata o caldura taioasa in tot corpul.
ii strivi insa iarasi.
Dar nu mai putea sta in odaie. Se inabusea, il cuprinse o frica ciudata, ca si cand o mana nevazuta l-ar fi insfacat de gat cu furie sa-l zugrume. Vrea aer si scapare de groaza care-l inlantuieste ca pe-o baba idioata.
Iesi incet in curtea larga, care vara era o adevarata gradina, iar acuma parea murdara din pricina zapezii inghetate si topite si innoroiate. Respira lung si sorbi din ochi lumea care-i era acuma nespus de draga si pentru care simtea o teama cumplita. Aerul insa era greu, plin de umezeala; nourii pluteau jos si dintr-insii se scurgea o ceata nevazuta care insa ii apasa pieptul ca o povara. Ordonanta, in fundul curtii ii curata hainele fluierand bucuros si incetand brusc vazandu-l. Turcoman vru sa-i vorbeasca, sperand sa-i fure ceva din veselie. ii zise insa morocanos:
- Ei, sa bagi de seama, baiete, cu hainele...
- Traiti, don' capitan, am gasit destule lighioane...
Turcoman se infurie, dar nu raspunse. Simtea ca-l strange ceva de gat si iesi pe poarta in strada sa plece prin oras sa-si alunge din creier gandurile apasatoare.
Orasul dormea ca un bolnav, de-abia respirand. Ici-colo cate-un fum subtire falfaia greoi din cosuri. Gara, cu nenumarate vagoane insirate de-a valma...
Paduchii
Aceasta pagina a fost accesata de 2237 ori.
