Golanii
de Liviu Rebreanu
- Taticule! Taticule! tiui Margareta, lovindu-se repede cu palmele peste piept, catre Gonea Bobocel, care se necajea sa-si croiasca drum cu coatele prin furnicarul de lume ce se gramadea la intrarea cafenelei.
Gonea se opri o clipa, intoarse capul si, vazand pe Margareta, ii striga cu glas rebegit, zvarcolindu-se furios in puhoiul de oameni:
- Stai ca viu, puiule, stai!
Cernea o ploaie marunta si grasa ca untura topita. Trotuarele erau negre de umbrelele umflate, care se balabaneau si rapaiau, ca niste darabanele, sub bataia picurilor de apa.
Lumea, cu ramasite de zambete inghetate pe buze, se grabea acasa, sau se inghesuia la usile cafenelelor si ale restaurantelor, ca albinele la urdinisuri cand le goneste furtuna.
Margareta se adaposti sub cortul de panza sura al unui galantar, unde un palc de oameni muiati leoarca priveau cu frica la sagetile albe de ploaie, ca un card de gaini speriate de uliu. Era o fetiscana jigarita, cu fata smeada, bolnavicioasa, pe care se citea durerea muta si nehotarata a sufletelor pedepsite de Dumnezeu. imbracata c-o rochie neagra, scurta, de sub care rasareau doua picioare mari cu pulpele groase cat cofele, c-o bluza rosa-zinoberie, invaluita ca intr-un sac cu un sort larg, cum poarta fetitele de scoala, vedeai numaidecat ca vrea sa se faca mai tanara de cum este. Dar obrajii spoiti c-un strat gros de pudra si sulemenele, ochii stinsi, cu cearcanele vinete negrii, pe care nici dresurile nu le mai puteau ascunde, buzele carnoase, muscate si vopsite cu carmin, care pareau o pata de sange pe o coala de hartie, si palaria-bereta tantosa, aninata peste claia castanie de par strain ce-i impovara capul, erau parca urmele si rezultatul celor douazeci si sapte de ani, care nu se mai puteau tagadui.
- stii ca esti nostima, maiculita? ii zise Gonea, scapat cu mare greu din valmasagul de oameni; apoi dupa un scurt rastimp repeta c-un zambet straniu, mangaindu-i barbia: Aoleu, foarte nostima!
Fata il iscodi o clipa si-l intreba c-un hohot ascutit si silit:
- Sunt bine?
- Parc-ai fi o strengarita de paisprezece ani... Aoleu, bata- te noroacele, fata, au sa te soarba fraierii, au sa te soarba...
Gonea vorbea repede si cautand sa-si infiga privirile in ochii fetei. Margareta insa il smuci de brat, il scoase in ploaia care taraia cu o monotonie plictisitoare si-i sopti ca un copil corcolit:
- Vino, cocoselul mamii, vino sa ne plimbam si noi ni- tel!...Vino...
- I-asculta, fa, mi se pare ca esti cam taram-taram! striga Gonea, scos deodata din tatani. Nu vezi tu cum ploua?... Ce vrei, sa ma fac zgulici de dragul tau? Asta o vrei?
- Vino, taticule, nu mai carti! il intrerupse Margareta, astupandu-i gura cu palma.
Gonea Bobocel incrunta din sprancene, bombani o frantura de sudalma, dar pe urma deschise umbrela si porni:
- Hai, hai serpoaico... Acu vad ca vrei sa-ti bati joc de mine... De vreo doua zile vad... Dar sa nu ma prostesti, Marghiolito scumpa, ca te sugrum si-ti strivesc teasta ca la un pui de naparca... Uf!
Plecara agale pe Calea Victoriei. Pe fata Margaretei plutea o umbra de bucurie si tremura, parca ar fi gadilat-o un fior de fierbinteala. Cu o mana in buzunarul barbatului, sarea si se sucea, invrajbind baltoacele cenusii de apa ce incepusera a se lafai pe trotuar.
- Mergem pana-n capul Podului, puisorule, asa-i? si bem o halba de bere, si mancam o pereche de mititei, si luam o prajitura, si...
- Da, da, duhni scurt Gonea, care pasea morocanos, pufnind de necaz ca iar a lasat sa-l biruiasca nepriceputa asta de fata.
Margareta stia ca Gonea se framanta, si-l pandea cu coada ochiului. Falcile barbatului clampaneau, iar mustatile i se zvarcoleau scurt, in rastimpuri. Se intoarse spre dansa cu niste sclipiri albe, patrunzatoare, in ochii care ii jucau in cap ca doua margele de argint-viu.
- Ei, ce-ai ispravit?... Ai apucat ceva? zise inabusit, miscand repede degetele de la mana dreapta, ca si cand ar fi numarat gologanii.
Pe fata o pali frica si incepu a bate din buze fara sa poata scoate vreun cuvant. in sfarsit, insa, se reculese si rosti ragusit:
- Bine, bre, esti chior? Nu vezi si tu ca acuma nu-i vreme de invarteala?... Ploua, nene, nu vezi cum ploua? Unde gasesti tu fraieri acu, ai? Dar Gonea parca n-ar fi auzit-o; se burzului, rosi ca racul fiert si pasi din ce in ce mai apasat, gata-gata sa izbucneasca.
- si n-ai luat nimica?... Nimic, nimic? intreba cu vocea inecata de manie.
- O piesa...
- Aoleu, o piesa!... O piesa!... Ce sa fac eu c-o piesa, ce sa fac? crasni dansul, muscandu-si crunt buzele.
Se apropie de Margareta si, pe-ascuns, ca sa nu-l vada lumea, ii repezi un ghiont in coaste.
- Esti nebun, taticule? sughita fata. Vrei sa te duca la politie?
- Aoleu, fa, aoleu!... si tu mai ai pofta sa te plimbi?...
Plimbare, domnule, plimbare-i trebuie conitei!... I-asculta, fa!
Margareta sovai o clipa. Gonea se opri brusc, isi impinse jobenul asudat pe ceafa si se puse sa injure in gura mare.
- Da piesa, taica, da piesa, c-aici te zdrobesc, iac-aici, in clipa asta!... Da-o-ncoace! s-acu du-te, maser, si-ti vezi de treaba, ca te desal, te schilodesc, te...
Fata scoase fuga banul din geanta, i-l arunca si se facu nevazuta, caci lumea, curioasa, se intetea in jurul lui Gonea, care racnea cu ochii bolbocati ca un smintit.
"Vrea sa-mi traga clapa! Vrea sa ma paraseasca!" isi zicea dansul, simtind ca numai gandul acesta il frige ca un fier inrosit. Capul i se infierbantase ca un ibric in care clocoteste ceva. Se opri in fata unei vitrine, vroind sa se hoalbe si el la nimicurile acelea pe care cei de seama lui le privesc hamesiti si inspaimantati, parc-ar vedea niste lucruri sfinte.
- O piesa! bolborosi Gonea iarasi si iarasi. O piesa...
Adica nimic, curat nimic! Atunci ce nevoie mai am de ea?...
O sontoroaga batrana ca dansa sa-mi faca atata inima fripta? Aoleu, dar prost mai sunt, nene, prost mai sunt!...
Simtea, insa, cand rostea cuvintele acestea, ca minte, ca incearca numai sa se amageasca. si atunci il apuca meteahna injuraturii si-i venea parca sa se ia de gat cu toata lumea.
"Dar bine, bre, de ce sa ma paraseasca ea pe mine, de ce? Huohoho!... si tot mai are obraz sa ma minta ca pe un gogoman!
N-am vazut-o eu alaltaieri cu Aristica? Dar ea nu, ca era un fraier... Am stiut ca minte si totusi n-am batut-o... Uf, magarule, magarule!... Iar de atunci fasoane si mofturi, si eu nu mai indraznesc sa-i fac nimic, caci sunt las ca o toapa...
Ma fac de rasul mahalalei, smecherii o sa-si bata joc de mine, si tot nu ma incumet s-o zdrobesc, uuh!... Ba mai plec si la plimbare cu domnisoara..." Crasni iar din masele, balbai vorbe murdare, intre buze i se inchega o dunga subtire, galbuie de spume, si incepu a da din maini, parca s-ar fi inecat.
Deodata o mana de otel il insfaca de brat, iar un glas cunoscut ii pufni la ureche:
- Ce-i cu tine, Goneo?... Ce-ai de umbli asa, ca un mahalagiu de provincie? Bobocel se intoarse speriat si raspunse cu glas sugrumat:
- Nimic, Aristica... ce sa am? Iaca, ma gandesc...
Ochii lui Aristica scanteiau ca doi taciuni aprinsi pe fata roscovana, lata, pe care o impartea drept in doua perechea de mustati galbene ca paiele, intinse de-a curmezisul obrajilor, de la o ureche pana la cealalta. Ranjea cu rasul grosolan al unui mutalau, un ras la care luau parte gura, ochii, mustatile, obrajii si chiar nasul lung si subtire, care tremura si se indoia ca o frunza de tigara.
Gonea, privindu-l, simti un fior ciudat prin inima. I se paru ca incepe sa inteleaga ceea ce nu intelegea. Aristica era vioi si tanar, tanar, incat parea ca te inveseleste cu tineretea lui. Alaturi de dansul, el era ca o gloaba mocaneasca langa un cal nazdravan...
ii trecu bratul pe dupa mijloc si-i zise razand:
s- Hai, Aristica, sa luam o halba!... Astazi fac eu cinste...
- Parol? striga Aristica batandu-l prieteneste pe umar, dar apoi, ca si cand si-ar fi adus aminte de ceva, stramba mofturos din nas si urma: Au, au, au! Imposibil, neiculita!
Trebuie sa ma duc, caci ma asteapta... stii, bre, un mic randevu...
Cred ca ma-ntelegi? Gonea nu putu sufla nici o vorba. Un nod amar i se intepenise in gat. Dar se silea sa zambeasca larg, cu inteles, desi presimtirea ii spunea ca Aristica se duce dupa Margareta.
il mai vazu o clipa razbind printre lumea ce prinsese a forfoti iarasi pe strada; umerii lui lati si ciolanosi cu grumajii de taur il ridicau parca din randul celorlalti oameni... si atunci o dara luminoasa patrunse in mintea lui Gonea: " Puterea... puterea si tineretea!..." Ramase cateva clipe aiurit. Abia acuma incepea sa-si dea seama cu tot dinadinsul de ceea ce va sa zica putere si tinerete, de farmecul ce se ascunde in aceste doua cuvinte.
si acuma, parca, intelegea si pentru ce Margareta cauta sa-l paraseasca, si pentru ce dansul nu poate lupta impotriva lor cum ar trebui...
Ploaia incetase. Prin aerul spalat si limpezit, insa, tot mai zbarnaiau cand si cand stropi intarziati, ca niste boabe scumpe de argint. La spatele cernit al unui nour urias, se dezvelise o balta rosa-aprinsa de lumina, rumenind toata fata orasului ingenuncheat sub plescaiturile reci ale ploii.
siragurile de geamuri ale palatelor impodobite incepura a arde cu flacari galbene-roscate, ca o padure minunata de faclii de rasina, iar coperisele, turlele si fumul acela albastrui, care se asterne deseori peste capetele Bucurestilor ca un cearsaf nemarginit de dantele, se imbracara intr-o haina stralucita de matase aramie... Numai jos, prin ulitile murdare si intortocheate, o ceata plumburie, gatuita, leopaia si se terfelea in noroiul proaspat, ca o femeie beata, desirata si zdrentoasa...
Gonea rataci mult pe strazi, cu sufletul rascolit, printre lumea ce napadise iarasi trotuarele, mai vesela si mai numeroasa.
Simtea cum i se infige in inima tot mai adanc un cui si nu-l poate smulge, nu stie de ce sa se apuce. Se zvarcoleste si se sfarma ca un tont, dar nu poate face nimic.
Cand ar fi nevoie s-o scarmene, atunci o gogoleste si-i asculta toanele, iar cand ar trebui sa se faca n-a vede, n-aude, atunci o injura ca un hamal. Ea rade de prostia lui, vede el bine cum rade din toata inima si cum il poarta cu ciga-niga.
"Adica si eu sunt un zevzec si jumatate, s-a ispravit...
serpoaica mi se urca in cap si foarte bine-mi face, are dreptate, caci sunt prost! Degeaba ma cred eu baiat destept, sunt mai netot ca orice huiduma..." isi trase palaria pe ochi si se indrepta, plouat, spre casa, mangaindu-si mustata subtire, canita ca pana corbului si carliontata ungureste. Sub mustati, printre buzele ca doua siruri purpurii, se zgaiau trei dinti viermanosi si innegriti, si o plomba de aur, care clipea si licarea mandru in mijlocul fetei inguste si galbene ca chihlimbarul. Mergea leganat, tacticos, cum avea obiceiul sa se poarte totdeauna pe Calea Victoriei, ca sa n-aiba boclucuri cu oamenii politiei, care il dusmaneau de mic copil. si ca sa-si dea un aer mai boieresc, intoarse ochii pe dos si incepu a fredona, cu o voce de oala crapata, un cuplet care facea mare furoare prin mahalalele Bucurestilor.
in coltul strazii, insa, il opri brusc un baietandru pipernicit, cu o mutra tabacita, cu degetele lungi si subtiri ca fusele.
- Bonjur, nea Goneo! ii zise, macar ca acuma pretutindeni palpaia lumina zacuta a felinarelor.
- Bonjur, Teaca... Ce vrei? N-ai parale? raspunse Gonea repede, fara sa se opreasca; ii era frica sa nu-l vaza cineva stand la taifas c-un pungas cunoscut.
- Ba am parale, nene, am berechet... Vrusei numai sa te intreb: ce mai faci? si incepu a rade siret, ca omul care stie ceva, dar nu vrea sa spuie. Gonea il tarii mai deoparte si se rasti la dansul:
- Hai spune, cotarla, nu-mi umbla cu fasoane!
Pungasul se facu deodata serios, isi scufunda mainile in buzunarele pantalonilor ferfenititi si intreba mandru si scurt:
- Ai vazut matale pe Margareta? Gonea ingalbeni, ca si cand i-ar fi trantit doua palme.
"Adica tot orasul stie, numai eu mai cred in mofturi!" isi zgai ochii la baiatul care-si facuse buzele ca gura unei pungi de basica.
- Zi, ma, zi! lihai cu o voce de om bolnav.
Teaca se uita la dansul cu ochii aprinsi de o vapaie salbatica si incepu a torai pe nerasuflate, parca fiecare vorba rostita i-ar fi luat un bolovan de pe inima:
- Am vazut, nene, pe Margareta cu Aristica. Mergeau la brat si radeau, si tot mergeau. Apoi odata s-au oprit si s-au pupat in mijlocul strazii, iar oamenii i-au luat cu huo...
- S-au pupat, ma?
- Da, s-au pupat. si Margareta, cand m-a vazut, a prins a schimba fete, insa nea Aristica mi-a carpit o palma peste ceafa, uite pe-aici, ca si acu o simt... si a zis ca daca-ti spun matale ceva, o sa-mi mute falcile, o sa...
Pungasul tacu brusc, sfredelindu-si ochii in ochii lui Gonea.
Vazu ca fata acestuia se schimonoseste, ca si cand i-ar fi dat otrava. Asta ii mai racorea sufletul ruginit; daca l-alovit celalalt, sa patimeasca cel putin astalalt.
in mintea lui Gonea gandurile se invaltorau cu asa iuteala, ca nu le mai putea urmari. Statea uluit, buimac si numai inima i se zvarcolea si tremura. Dar Teaca nu-i dadu ragaz.
- Hai, neica! ii sopti cu glas mai muiat. Hai sa-i vezi!...
O sa-ti arat cum se plimba fara pic de rusine...
Se lua in nestire dupa baiat, cu pasi de plumb, ca o vita care merge la zalhana. Trecea pe strazi stramte si intunecoase, unde oameni palizi, imbracati in zdrente murdare, alergau zapaciti, incoace si-ncolo, cu necazurile tiparite pe fata.
Acuma Gonea vedea lamurit ca Margareta e gata sa-l paraseasca. Dar nu putea intelege ce se petrecea in sufletul lui insusi. Poate l-o fi fermecat hoata?... Nu prea cautase niciodata sa-si dea seama daca o iubeste sau nu. Golanii, de altmintrelea, rareori isi pierd vremea cu d-astea. Fetele ii iubesc, poate, la inceput, dar si iubirea lor se schimba repede intr-o frica oarba care, la ele, este mult mai trainica decat iubirea. Oricum, insa, il rodea un necaz nespus cand se gandea ca azi-maine n-are s-o mai vaza pe langa dansul.
incepuse sa-si inchipuie ca fata asta e legata oarecum de sufletul lui, poate chiar de viata lui, si, in clipa cand s-ar desparti de ea, viata lui ar trebui sa ia o intorsatura neasteptata... si deodata simti o trebuinta mare sa vorbeasca, sa-si verse focul si aleanul ce-l mistuia. isi mai domoli pasii si fura cu ochii pe tovarasul sau, care tropaia foarte grav alaturi de dansul, examinandu-si din cand in cand ghetele scalciate si inglodate.
- Bine, ma, incepu Gonea c-un glas jalnic de femeie, acu si tu esti smecher si stii cum merge lumea... Apoi bine, se poate sa vie Aristica sa-mi ia pe Margareta iac-asa din senin? Se poate, bre?... Ei, ce zici tu, ca esti baiat destept... ce zici?
- Nea Aristica-i mai tare, raspunse Teaca cu o mutraintristata.
- Ei da, nici eu nu zic ca nu-i mai tare. Bine. Dar ce i-am facut eu lui ca sa se lege tocmai de Margareta mea? Ce i-am facut, mai Teaca, ia spune?
- De, Margareta castiga mai mult dintre toate fetele, stii matale destul de bine, facu iarasi Teaca, privind c-un ochi la Gonea, care clatina din cap nerabdator, caci raspunsurile nu erau deloc pe placul lui. El avea nevoie de mangaiere, nu de mustrari ascunse. Vru sa-l ia la injuraturi, dar totusi se razgandi si urma cu aceeasi voce cadentata, dascaleasca:
- Castiga, fireste, dac-o ingrijesti cumsecade. Eu am scoso din mizerie, acu-i lesne sa castige... s-apoi nu merit si eu ceva dupa ce m-am trudit cu dansa? Nu merit?... Ei, spune tu singur, sa vedem, nu merit?
- Sigur ca meriti, tivli pungasul cu varful limbii.
- Vezi?... si Aristica totusi vine si vrea sa mi-o incante si sa mi-o rapeasca. Apoi crezi tu ca asta-i lucru cinstit? Asa crezi? Cand cotira in strada Sfintii Voievozi, Gonea zari numaidecat, pe trotuarul din fata, pe Margareta cu Aristica. Veneau incetinel, soptindu-si nas in nas, ca doi logodnici. Gonea simti ca-i joaca genunchii, se opri si se razema de un perete, cu privirile pironite la dansii. Apoi bajbai cu mana, ca si cand ar fi vrut sa apuce pe Teaca de brat, dar Teaca o tulise indata ce daduse cu ochii de Aristica. Vedea singur ca e caraghios si se pomeni punandu-si intrebari peste intrebari: "Ce vreau eu acuma? Ce caut aici? La ce-am mai venit aici, cand stiam bine ca sunt las, ca nu pot sa fac nimica?" Se uita inspaimantat la cei doi, cu ochii inlacrimati, parca le-ar fi cerut iertare... Ei insa radeau si nici nu-l vedeau.
Iar cand il zarira, Aristica il striga prieteneste, fara urma de sfiala:- Bonsoar, Goneo!...
Gonea gasi in cuvintele acestea o zeflemea, care-i sfichiuia obrajii cu pleasna unui bici de foc. si tot atunci ii fulgera prin minte ce vrednic ar fi el, daca ar avea acuma indrazneala si puterea sa se arunce la fata si, in fata lui Aristica, s-o inhate de par, s-o tarasca pe pietrele ulitei, sa-i ciocaneasca ciolanele...
sa faca in sfarsit o halima, de care sa se minuneze Bucurestii.
Dar picioarele ii erau atat de grele, incat se parea ca sunt batute cu cuie-n pamant. Numai tarziu de tot, cand perechea se departase de-a binelea, se urni si el dupa dansii, sontac- sontac, fara sa-si dea seama pentru ce, ca un catel batut pe urmele stapanului care l-a huiduit.
Deodata insa baga de seama ca Margareta si Aristica s-au oprit. Statu si el si se dosi iarasi langa perete. La lumina amortita a unui felinar, vazu ca umbrele lor se apropie o clipa si se contopesc.
- O saruta! mormai Gonea si mai intunecat.
La cativa pasi, apoi, se intalni piept in piept cu Margareta.
- Bine, fa, se zborsi el la dansa, tu faci cabazlacuri cu smecherii in loc sa-ti cati de invarteala? Tu...
Se intrerupse ca sa se poata imbala in tihna. Se simtea parca mandru si multumit ca poate iar sa racneasca si sa injure. incrunta strasnic din sprancene, iar fata, vazandu-l atat de sarit, se zguli ca o soparla si dardai cu glas plans:
- Iarta-ma, taticule, iarta-ma!...
- Unde-s gologanii? se rapsti dansul cu aceeasi voce ragusita.
- Mi i-a luat, marai incet Margareta.
- Aoleu, aoleu! mugi Gonea, intorcandu-i spatele, intepat, si pornind ca furtuna, in vreme ce femeia alerga dupa dansul murmurand neincetat:- Iarta-ma, taticule...
- S-a umplut paharul, mandro!... O sa te stalcesc acuma, acuma o sa-ti rup ciolanele! urla barbatul fara sa se uite macar la ea.
Gonea totusi parca simtea, chiar si cand clampanea din dinti si injura surugeste, ca el mai nu mai are nici o stapanire asupra acestei femei. Mai venea dansa dupa el si-i rabda ocarile, dar firul cel vechi, impletit din frica si din iubire, care o lantuia strans de dansul, incepuse a se destrama.
Sufletul Margaretei s-a schimbat cu desavarsire, si Gonea vedea din ce in ce mai lamurit ca numai el este pricina acestei schimbari. Totdeauna barbatul este de vina cand o femeie il paraseste. Daca barbatul e barbat, femeia trage la dansul, cauta scapare si adapost in bratele lui dinaintea tuturor primejdiilor. Caci femeia e slaba si are nevoie de un aparator voinic in vartejul caznei fara sfarsit care este viata.
El insa a fost las. si-a pierdut cumpatul indata ce a banuit ca Aristica ii da tarcoale. A batut-o, si ea stia ca pentru Aristica o bate. Iar cand femeia mananca bataie pentru un barbat, atunci, daca nu l-a iubit, va incepe sa-l iubeasca... Acuma, fireste, totul e tarziu...
Margareta ciusmuluia in urma lui cu pasi molatici, cu capul plecat putin, cochet, intr-o parte. Buzele-i baiguiau necontenit "iarta-ma, taticule", dar glasul ei se facea clipa cu clipa tot mai lenes, mai nepasator. Simtea si ea ca n-are de ce sa se teama.
Furia lui Gonea, intr-adevar, scadea si se potolea pas cu pas. Sudalmile i se opreau in gat, bolboroselile inversunate ii amortira pe buze. Iar cand intrara in strada Occidentului, unde aveau o odaie cu chirie, o lua de mana ca pe un copil rau si dezmatat, pe care ma-sa il strange acasa de pe drumuri.
in odaita saraca si darapanata, amandoi tacura, ca doua buturugi, vreme indelungata. Ceva neobisnuit si apasator fasaia in aer... Margareta se astepta ca barbatul, dupa toate acestea, s-o bata sau cel putin s-o injure si sa se strambe la dansa. Atunci barem ar putea sa ocarasca si sa tipe si ea, si n-ar fi nevoita sa se rusineze. Acuma, insa, fiind silita sa stea asa neclintita, sa ocoleasca mereu privirile imblanzite si intrebatoare ale lui Gonea, o cuprinse o rusine, care o stanjenea si o necajea. si Gonea inadins, parca, nu-si lua deloc privirea de la dansa. Se incolacise pe sofaua roasa din care curgeau suvite de scama si, oftand in rastimpuri din baierele inimii, ii urmarea cu ochii toate miscarile.
in sfarsit, Margareta nu mai putu rabda linistea aceasta inabusitoare si incepu a se boci cu hohot... Gonea tresari mirat...
- Acu de ce plangi, maica? Hai?...
Fata balbai cu o voce sughitata si mustratoare:
- Nu mai ma bati, taticule... nu mai ma bati!...
Pe Gonea nu-l uimi deloc imputarea aceasta; se intinse pe o rana si glasui traganat si cainator ca o bocoavna straveche:
- Pentru ce sa te mai bat... S-a sfarsit, puisorule... vezi tu bine ca s-a sfarsit... s-atunci de ce sa te bat?... De-acu, iaca, s-a ispravit... Ce sa-i faci? De douazeci si trei de ani traiesc cu fete ca tine, dar inca nu mi s-a intamplat niciodata sa ma paraseasca ele pe mine... Acu tu faci de-a-ndoaselea...
Ei, ce vrei? Tu, poate, esti mai smechera... sau poate asa sa nimerit? Ce poti sti? Lumea-i ciudata. Rareori ii ghicesti toanele... Astazi ma lasi tu pe mine, poimaine o sa te lase Aristica pe tine. Vezi, asa-i lumea, puiule, iac-asa!
Margareta se tari langa dansul ca o pisica batrana, rasfatata, si incepu sa-l ogoiasca:
- Ce-i, Goneo, sufletelule drag?... Adica pentru ca m-ai vazut o data cu Aristica, tu crezi ca...
- Taci din gura, fa, o intrerupse Gonea intr-o bobota de manie, eu nu sunt tocmai atat de gogoman cum credeti voi cu Aristica! Eu stiu ce stiu si vad ce vad...
Apoi, dupa o tacere de o clipa, iar se potoli si urma mai rar:
- si cand ma gandesc bine-bine, vad si eu ca aveti dreptate... Acu, ce mai la deal-la vale, eu sunt batran... Paizeci si sapte, asta inseamna ceva! Daca nu mi-as vopsi parul si mustata, as ramane mai carunt ca lustragiul cela din coltul Buzestilor... s-apoi, la urma urmelor, de ce ti-as lua tocmai eu gologanii si de ce nu altul, mai tanar si mai ferches? Pentru tine e cam totuna cine ti-i ia: eu, Aristica sau altul. E vorba numai sa ti-i ia cineva, altmintrelea ai avea belele cu borfasii... Ei, si Aristica-i mai tare ca mine, e mai tanar... mai tanar...
Dar fata plangea mereu si sughita si murmura:
- De ce nu ma mai bati, taticule, de ce nu ma torturezi?...
stii tu cum sunt eu... Ciupeste-mi carnea, daca vrei sa te iubesc!
Gonea o cantari putin din ochi, apoi continua rostind vorbele cu greutate, parca le-ar fi smuls din adancul pieptului:
- Eu ti-am luat paralele, dar in schimb te-am imbracat, te-am hranit, ti-am cumparat orice ti-au poftit ochii si inima...
C-asa sunt eu, draga, asa e firea mea. Eu sunt ingrijitorul vostru. Traiesc si eu destul de bine si fara munca pe langa voi, n-am ce zice, dar de ce sa nu traiesc si eu bine si nemuncit? Nu sunt si eu om? Om sunt, frate, si-mi place sa umblu cu minciuna si sa lenevesc... Ce! in viata trebuie sa fii destept... Trebuie sa stii insela viata, altmintrelea ea e un adevarat iad pentru bietul om... Cu viata nu te poti razboi, degeaba! Viata nu se lasa biruita de oameni, cel mult inselata.
Pentru aceia care izbutesc s-o insele, ea e o gluma urata, pentru cei care se razboiesc cu dansa e un sir neintrerupt de dureri... Bine, stiu si eu ca, odata s-odata, orice inselaciune trebuie sa iasa la iveala, dar poti sa stii cand o sa fie asta? Cel ce a inselat va fi strivit, da, dar oare nu e invins si cel ce se razboieste? Margareta nu intelegea nimic din toata vorbaria aceasta.
Ea vedea numai ca Gonea nu o bate si asta o facea sa-si aduca aminte de Aristica.
in odaie se intepeni o tacere grea ca o panza neagra, pe care tictacul trudit si ragusit al ceasornicului de masa o dumica in clipe searbede si plictisitoare. Pe urma Gonea intreba scurt:
- Cand pleci?
- Unde? murmura fata mirata.
- La Aristica...
Un moment, Margareta sovai si se uita tulburata la flacara galbena, chircita, a lampii, dar in sfarsit raspunse domol, mai mult pentru sine:
- Nu stiu...
si apoi nu mai schimbara nici o vorba. Mancara si se dezbracara tacuti, parca acest "nu stiu" ar fi ridicat un zid de piatra intre dansii. Se asezara in pat unul langa altul. Gonea stinse lampa. Margareta isi hodini capul si acuma pe bratul incovrigat mort al barbatului, cum se obisnuise in cei doi ani de zile, iar Gonea statea intins cu fata-n sus, cu ochii pironiti la cercul de lumina mohorata pe care candela o tremura in tavan, si numara tictacurile ceasornicului. in harbul candelei untdelemnul sfaraia incetinel, ca o pisica ce toarce la caldura; afara, sub fereastra, pasi grei, indesati, se apropiau in rastimpuri, bocanind din ce in ce mai tare, apoi se departau si se stingeau iarasi, in tacerea ce se asternea clipa cu clipa tot mai deasa.
in creierii lui Gonea gandurile se valtorau, se intreceau fara incetare si tot mai nehotarate. Toate fetele cu care a trait, gologanii soiosi ce i-a luat i se perindara prin minte ca niste icoane stranii, iar pe urma, ca o prapastie fara fund, i se infatisa ziua de maine, neagra si pocita, intocmai ca o zi trecuta...
Caldura ce izvora din trupul adormit al Margaretei i se parea ca-i invalmaseste toate gandurile si incetinel-incetinel ii inmoaie creierii, care incep a picura ca ceara topita pe o lespede alba de piatra...
Cand se trezi, in odaie stapanea aceeasi tacere nabusita.
Candela sfaraia si acuma, ceasornicul tacanea neobosit, numai de afara mai patrundea un zgomot surd, nedeslusit, zgomotul jalnic si trudit al vietii. Bratul lui Gonea insa se usurase, caci Margareta nu-si mai proptea capul pe dansul. Un fior rece il cutremura din crestet pana-n talpi... Se simti deodata atat de stingher si de parasit, incat inima i se zgarci de durere.
Dupa un dram de vreme, se uita imprejur necrezator si mirat, parca, apoi se repezi la dulapul de haine si-l deschise. Era gol.
"A plecat..." Ramase smirna in mijlocul odaii...
Un manunchi de raze blande, vestede, intra pe fereastra colburoasa, spoind odaita c-o lumina trista si amarata. Firele de praf, dezmortite de adierea caldurii, incepura a juca, lenese si cumpatate, ca niste mosnegi cuminti... si odaia totusi parea pustie ca o sandrama de vechituri.
incetul cu incetul, Gonea Bobocel se dezmeteci. Sub crucea pieptului il apasa o greutate mare. incepu sa tremure si trebui sa se lase gramada langa pat. si, in vreme ce ochii i se inecara intr-un val sarat de lacrami, gemu slab, sfarsit:
- Of, puiule, puiule!...
(1910)
Golanii
Aceasta pagina a fost accesata de 6095 ori.
