Glasul inimii
de Liviu Rebreanu
Spre seara, asa cand se impreuna ziua cu noaptea, Codrea obisnuieste sa se aseze pe pragul tinzii, sa-si vare luleaua de lut roscat intre masele si sa se certe cu baba.
- Hm... Maa... Ce stii tu si cu feciorii tai?... Voi toti impreuna nu faceti cat o ceapa degerata...
Baba ii cunoaste naravul si nu prea il ia in seama. Sprintena ca o fata mare, cu zbarciturile obrajilor rumenite de bujala, se invarteste pe langa vatra, da incoace, da incolo, si-n cele din urma rastoarna pe crupator o mamaliga aburoasa.
Iar atunci si Codrea inceteaza cu cearta, se mulcomeste. isi ascunde luleaua in chimir, se tranteste bodoganind pe lavita, isi face cruce de trei ori, crestineste, si prinde a imbuca tihnit si cu chibzuiala. Dupa cina umfla iar luleaua, scormoneste din foc un carbune potrivit, pacaie voiniceste de cateva ori slobozind fuioare groase de fum alburiu pe gura si pe nas, si pe urma se lungeste in pat.
intr-un tarziu intreaba taraganat, cu glas moale:
- Mai baba!...
- Haba, ghiujule?
- Hm... da ce-o mai fi facand Ionica?... Hai?
- Pai, Dumnezeu stie, mai mosnege...
- Da oare n-o fi flamand?
- Bunul Dumnezeu stie, ca el ne poarta de grija la toti... Codrea se ridica repede, intepat, scoate luleaua din gura si se uita lung si ingamfat la baba. Pesemne nu-i sunt pe plac raspunsurile astea in doi peri. Buzele i se misca ticaind, ca si cand ar bolborosi ceva, dar pe urma se lasa iar pe spate si nu rosteste nici o vorba. Cu ochii intredeschisi, impaienjeniti, priveste cum clipoceste jaraticul in vatra si nici nu baga de seama ca luleaua ii scapa dintre dinti... Un horcait rar, usor cutremura tacerea bordeiului. in cenusa, taciunii mocnesc inabusit. Un greier ratacit se tanguie sub fereastra. Un caine latra ragusit undeva, departe... Baba Firoana se apropie tiptil de mosneag, ingrijorata sa nu-l trezeasca, si-i dezleaga opincile...
Asa-i Codrea de-o vreme incoace. S-a obisnuit cu rasfatatul si gogolirile babei, ca copilul din leagan cu tata.
O jumatate de veac au petrecut in casuta aceea darapanata, cu acoperisul peticit, tuguiat, pitulita sub coasta de molifti din capul satului. si au trait... Au trait si mai bine, si mai rau, dar mai mult tot bine. Baba se simtea mai prostica, mai tare la cap, si nu prea i se impotrivea. isi calca pe inima, chiar daca nu i se parea ceva, si-l lasa sa se sfarme el din gura, sa hapaiasca pana s-o satura. Numai cateodata ii treceau sulite reci prin inima si o podideau lacrimile... atunci cand Codrea ocara prea rau copiii... O durere navalnica tasnea din sufletul ei obidit, sangele incepea sa-i zvacneasca mai puternic in vine, fata ei pocita, galbejita de varsta si necazuri, ca frunza vesteda, se imbujora de mila si de manie, si ar fi fost in stare sa-l si blasteme...
Dar tot nu putea. Vorbele intretaiate i se muiau intr-un plans amarnic. Iar Codrea se catranea, ca de ce isi mananca ea zilele pentru niste copii ca aceia. El nu-i putea vedea-n ochi de urati...
Era un mosneag sfatos Codrea, un mosneag inalt si drept ca un steag, cu ochii albastri de femeie, limpezi si adanci. Doua cete de cute marunte ii porneau de pe opcina obrajilor si alergau de-a valma, incrucisate si incolacite in sus, spre gropile ochilor, si-n jos, spre colturile gurii, unde apoi se pierdeau in desisul perilor batuti de bruma. Pe umerii lui lati si ciobanosi apasa povara celor saptezeci si doi de ani. Odinioara Codrea credea ca n-o sa imbatraneasca pana-i Prut si Siret, asa era de zdravan si de voinic. Pornirile zvapaiate ale tineretii il manau tot inainte si-i dadeau puteri de urias. Un vuiet ii rasuna mereu in urechi, o invalmaseala de glasuri asurzitoare...
racnetul luptelor vietii. si-i placeau glasurile acelea incalcite, il fermecau si-l intaratau. Se incumeta sa se arunce tocmai in mijlocul vartejului de truda si sau sa-l sparga, sau sa se prapadeasca.
Doisprezece ani a slujit pe imparatul ca tobosar. A colindat cate tari si mari, s-a batut cu “pamantezul”, cu “burcusul”, o data a fost si prizarit printr-un picior. Dar nicicand nu si-a pierdut voiosia. Numai in noianul primejdiilor i se revenea sufletul.
Pe urma a venit acasa. Ce odor de fetiscana mai era pe atunci baba asta Firoana!... si pe urma a avut copii, i-au napustit neajunsurile. Painea ce-o manca era strabatuta de sudorile muncii necontenite. Truda si zoala ii mistuira puterile si pofta de viata. Seara, toropit de greutatea nevoilor, de multe ori gemea, urla de cruzimea traiului. Fiecare an, fiecare zi tragea cateo brazda pe fata lui Codrea...
Dar au trecut toate, repede, ca si cum trece puhoiul. Copiii si-au capatat aripi, s-au dus care-ncotro, si Codrea a ramas iar singur cu Firoana.
Puterile insa ii erau acuma sleite de crancenia vremii. Mintea incepea a-i zburda copilareste. Uitase multe din cele ce a patit. Numele tovarasilor de la oaste, al oraselor, al superiorilor s-au sters din creieri. Unele visuri parca le-a trait aievea, unele intamplari traite parca numai le-a visat. Vremea incurca firele amintirilor si le invaltoreste dupa placul ei.
Astazi Codrea nu-si mai aduce aminte ca a fost tobosar. Nu, nici vorba. Grenadir a fost, sau calaret, dar totusi parca grenadir.
si ce draga i-a fost lui oastea! Acolo si-a prapadit floarea vietii, acolo a dus traiul cel mai fara griji, cel mai usor. O caldura priincioasa il copleseste cand se gandeste la vremurile acelea.
inchipuirea ii zboara vioi, gramadeste intamplari poznase, rascoleste si amesteca lucruri nemaipomenite. Nici stavilile vremii, nici prapastiile marginirii nu o pot opaci in avantul ei naprasnic.
- Hm... Maa... Ce stiti voi?... Eu, cand eram in oaste, ma!...
Aia era ostire, nu ca azi...
O umbra de suras batjocoritor se leagana pe buzele lui supte.
Bulbii ochilor ii navalesc in afara. Obrajii se rumenesc in pripa.
si semet, cu glas trufas, inaltat, povesteste:
- Eram odata, ma, cu domnul capitan al nostru... cu domnul capitan Carlup... Asa, asa, Carlup il chema... Eram in lagar, ma, la pamantez... si iata ca ne pomenim, ma, ca ne ataca dusmanul si cat ai bate-n palme ne fura toti boii de la companie...
Hei, sa fi vazut voi atunci pe domnu capitan! Era negru de suparat, ma, mai negru ca sumanu asta de pe mine... Hm...
si mi-era mila de domnu capitan, ca era om bun, Dumnezeu sa-i dea sanatate, de mai traieste... si ma pun eu, ma, si-mi acat pusca pe umar, si ma duc, bre, ma duc pana ce dau de vrajmasi intr-o poiana. Da erau multi, ma... erau ca vreo cinci sute. Nu zic eu nimica, dar ma iau frumusel si m-ascund dupa o tufa. si-ncep a trage, baiete, si trag, si trag, si trag... si deodata vad, ma, ca se sperie dusmanii si o apuca la fuga, ma, de se hurduca pamantul sub picioarele lor... Da bucuria lui domnu capitan cand si-a vazut iar boii! Maa! Era cat p-aci sa ma inghita de voios... si deodata isi descinge sabia si mi-o da mie.
, , Na, Costica! zice. De-acu inainte tu esti comandantul companiei!...” Asa, zau, ma... Ia vezi asa, dragii mei!...
O clipa pare ca-i alt om. O unda de lumina senina pluteste pe fata lui brazdata. Se uita imprejur si-si intinde falos ciolanele... Apoi, deodata tresare buimacit, ca zguduit dintr-un vis. isi trece palmele peste frunte, ca si cand ar vrea sa imprastie de-acolo niste ganduri posomorate. Un val intunecat de tristete joaca inaintea ochilor lui... Bag seama, ii vin in minte feciorii si-i e rusine.
sapte feciori a avut Codrea, ca sapte feti-frumosi. si toti sapte l-au facut de rusine, toti sapte au fugit de la oaste, parca a fost inadins. Sa fi fost oricat de prapaditi, oricat de becisnici, numai asta sa nu i-o fi ticluit. Ce-i pasa lui c-au fost harnici, agonisitori, ca s-au asezat bine, ca si-au gasit neveste si frumoase, si laptoase? L-au facut de ras, l-au facut de comedie la lume, fugind de la oaste. si din pricina asta lui Codrea ii erau urati, ca si cand nici n-ar fi fost odraslele lui.
in sfarsit i-a mai ramas unul, Ionica. Acesta era mezinul. si a fost baiat bun totdeauna. I-au placut de mic copil povestile ostasesti. Asculta totdeauna cu ochii scanteietori cuvintele lui Codrea... intr-insul isi pusese el toata nadejdea.
Dar iata ca intr-o seara, tocmai cand se ciondanea cu baba, dupa cina, se aude un bocanit lin, slab, in geam. Codrea paseste linistit la fereastra si intreaba:
- Cine-i?
- Eu...
- Care eu?
- Ionica...
Mustatile mosneagului se zvarcolira fioros de cateva ori, parca le-ar fi smucit o mana vrajmasa nevazuta.
Pe urma iar intreba:
- Ai fugit?
- Am venit...
Dintru-ntai, ii veni sa-l goneasca de langa casa lui, sa-l alunge in lume, ca sa nu-i mai auza nici de nume. Dar privirea lui incruntata rataci spre baba. Nemiscata, cu doi picuri mari in colturile orbitelor, ea nu indraznea nici sa cracneasca. Dar durerea si iubirea ei muta il inmuiara. Se scarpina in ceafa, injurand printre dinti, s-apoi se tranti pe pat si tacu toata seara.
Usa se deschise scartaind si intra Ionica, smead, pleostit, destramat, ca o stafie. Se lasa incetinel pe vatra, langa foc, si ramase acolo, tacut, multa vreme. Baba, mototolita intr-un ungher, plangea cu sughituri. Apoi, Ionica isi sprijini capul in podul palmelor si incepu sa se jeleasca.
- Mi-era dor de-acasa... Ca acolo-s numai straini, si strainii sunt rai, si nu le pasa de durerea ta, si te asupresc, si te batjocoresc, si...
Glasul lui, intrerupt cand si cand de sughitele bocite ale babei, rasuna duios in linistea noptii. Codrea insa nu auzea nimic. Cu mainile impreunate pe piept, zacea neclintit, ca un mort. Iar dupa ce ispravi feciorul, se intoarse catre perete si zise aspru, poruncitor:
- Apoi maine dimineata sa te duci inapoi!...
in zori, cand casca ochii, vazu pe baba Firoana, cu ochii inecati in lacrimi, zgandarind la foc, in vatra. Codrea se uita repede imprejur.
- S-a dus?... galgai ragusit.
- S-a dus.
O fulgerare dureroasa i se inghesui prin inima, un val rece il zgudui prin tot corpul. Vru sa spuie ceva, dar nu putu scoate nici un glas omenesc. Numai un hropait lung ii izbucni din adancul sufletului.
in bezna fiintei lui tulburate se petrecu atunci o schimbare mare, nelamurita. Se zbatea cu o droaie de ganduri si nu le putea deslusi. si din framantarile astea mute izvorara deodata doi stropi argintii, care se rostogolira repede peste cutele fetei, la vale. Iar stropii ii ardeau pielea, ii ardeau sufletul.
E cam mult de-atunci. Acuma Ionica e insurat... insurat bine, ca si ceilalti sase. Codrea insa a slabit rau. De-abia mai poate iesi cateodata din bordei. si-l mananca si tusea. Dar sufletul lui e tamaduit. Nici o grija, nici o suparare nu-l mai necajeste.
in sarbatori, cand e vremea buna, iese in gradinita, sub un paltin batran ca si dansul, si povesteste vecinilor, care se strang bucurosi in jurul lui... Le povesteste patanii nazdravane de pe vremea cand slujea la imparatul...
- Hm... Maa... Am fost noi odata la manevre, ma, da departe, tare departe... Am umblat atunci si pe la marginea pamantului... Da-i frumos pe-acolo, bre... e numai nisip... nisip maruntel-maruntel ca macu... Hm... Asa, ma!...
Glasul inimii
Aceasta pagina a fost accesata de 7185 ori.
