Ghinionul
de Liviu Rebreanu
Intr-o sarbatoare, seara, la "Cafe Splendid"... Lume multa... Chelnerii alergau disperati, de ici-colo, leganand peste capetele musteriilor tavi incarcate cu "consumatii". Fum mare, galagie si mai mare, muzica... Eu, la o mescioara, singur, asteptam cu resemnare un biet svart, comandat de doua ceasuri.
- imi dai voie? murmura cineva la spatele meu.
intorsei capul.
- A, tu esti, Ioane?
Era Ion Popescu, sef de biurou si prieten vechi, pe care nu-l mai vazusem de cateva luni - un om mic, grasun, cu capul rotund si crestetul plesuv, cu fata rotunda, cu ochii rotunzi, in niste haine cenusii-deschise... Parea foarte abatut. Se aseza fara vorba, punandu-si palaria noua pe scaunul ce ne despartea. Apoi isi sterse chelia de naduseala, ma privi lung si bland, ca pe un duhovnic, si-mi zise putin ragusit:
- imi pare bine ca te-am gasit... Am mare nevoie de un om, sa-mi mai racoresc sufletul!
Ma gandeam sa-i spun o vorba de compatimire sau de incurajare, dar nu-mi dadu ragaz:
- Nu-ti poti inchipui, draga, ce pacoste-i cand se tine ghinionul de capul omului... Pare ridicol si, in realitate, e ingrozitor, iti amaraste viata, te nenoroceste, te... te... te zapaceste!
incercai sa-l asigur ca inteleg, desi nu intelegeam nimic. El insa ma opri cu un gest:
- Lasa... ai sa vezi... Am motive grave sa vorbesc asa, caci de catava vreme ghinionul e umbra mea!... Dar ce-am patit azi ma pune pe ganduri... E prea mult!
Se incalzi si, ca sa ma convinga mai bine, trecu mai aproape, pe scaunul ce ne despartea, continuand:
- Acuma sa vezi si sa judeci... Aseara am avut la masa pe Crisan, trebuie sa-l cunosti, un filfizon cu ceva parale si cu dunga la pantaloni... imi vine prin casa mai demult, fiindca nevasta-mea il gaseste interesant si binecrescut... Mie mi-e antipatic, dar nu puteam zice nimic, c-ar fi parut ca-s gelos, si eu am oroare de ridicol... in sfarsit, dupa cafea, nevasta-mea, ce sa mai nascoceasca? "Haidem la un cinematograf, sa ne distram!" Eu ma codeam, si cu gandul la punga, si ca eram obosit de la biurou. Tu stii bine cat muncesc si cum sunt de constiincios, incat nu-mi arde de petreceri... Ea - hai, eu - nu! Atunci, Crisan: "Fac eu cinste!" Ce sa-ti mai spui? Nu mai aveam incotro... Am cedat!... Ne-am dus. Dupa cinematograf iar: trebuie sa luam ceva undeva, caci tot Crisan face cinste... in sfarsit, am ajuns acasa pe la miezul noptii, frant de nesomn. Totusi, cu gandul la biurou, am potrivit desteptatorul, ca de obicei, sa ma scoale la sapte, sa nu intarziu de la datorie... Azi-dimineata ma trezesc, arunc ochii la ceas: sase. Ma intorc pe cealalta parte si adorm indata linistit. Dar peste catva timp, grija condicei de prezenta ma desteapta iar. Arunc iar ochii la ceas: iar sase. Aoleu! Sar din pat ca fript... "Desigur c-am uitat sa intorc ceasul aseara si s-a oprit", imi scormonesc din vesta ceasornicul de buzunar: era aproape noua! Sa-ti inchipui capul meu!... Parca n-aveam de ce? Peste zece minute condica se duce in cabinetul secretarului general, si in condica lipseste tocmai Ion Popescu, seful de biurou, harnicul, constiinciosul, punctualul Ion Popescu... intr-un minut, daca nu si mai putin, am fost spalat, imbracat... Numai gulerul sa mi-l pun si haina... Cand colo, ia butonul de unde nu-i! Caut pe noptiera, rascolesc patul, rastorn ligheanul... nu-i si nu-i! in sfarsit, sa ma mai uit si pe sub pat... Ma plec, ingenunchez si simt o taietura grozava in genunchiul stang... in genunche mi se infipsese chiar butonul blestemat... Bine ca l-am gasit, sa pot pleca mai degraba, sa prind condica... Dac-as avea norocul sa pun mana si pe-o trasura, as fi salvat! Cobor in strada implorand in gand pe dumnezeul nenorocitilor... Tramvaiul, ce-i drept, trece pe la poarta noastra, dar nu speram sa-l pot lua, caci tramvaiul nu soseste niciodata cand esti grabit... insa cum pasesc pe trotuar, iata tramvaiul, si inca goli... Ma avant cu ceasul in mana: "Slava Domnului, mai am cinci minute!"... Conductorul ma asurzeste cu o sirena hodorogita, vatmanul da curent, pornim. Dau sa platesc, sa scot portofoliul... Nu-i! ingalbenesc. Atata mi-ar mai lipsi, sa-mi fi pierdut banii!... Cauta-te prin haina, prin vesta, pe dinafara, pe dinlauntru... Degeaba! "Mi s-a furat!" ma gandesc infricosat. in vagon sunt numai patru calatori, care par oameni de treaba; de altfel, nici nu m-am apropiat de ei... Pe jos nu-i! Atunci l-am uitat acasa, are sa-l gaseasca servitoarea si, cum servitoarea-i ticaloasa de te fura din ochi... intr-o clipire m-am repezit la scara, am sarit din tramvai si am pornit in goana inapoi... Din fericire, inca nu umblase nimeni in dormitor... Da, dar portofelul nu se gaseste nici sub perne, nici pe masa, nici cazut pe jos, nicairi... Va sa zica, trebuie sa fi umblat cineva! incep sa strig si sa injur. Nevasta-mea apare vopsita si indignata: "Ce-i, nebunule? De ce faci scandal?" "Portofelul! Servitoarea!" racnesc eu intr-una disperat, "in loc sa zbieri ca un magar, mai bine l-ai cauta la tine, prin buzunare!" "Da' ce? Nu l-am cautat? Crezi ca eu sunt smintit?" ma rastesc eu mai furios, varandu-mi instinctiv mainile adanc in buzunarele pantalonilor... si ce sa vezi! in buzunar...
- Portofoliul! intrerup eu zambind intelegator.
- Da, portofoliul... Ghinionul! Vezi d-ta, nu-l cautasem bine... Nu-i nevoie sa-ti spun ca eu n-am mai zis nici car, si ca nevasta-mea m-a petrecut pana-n curte cu blagoslovenii... Ce-mi mai pasa? Bine c-am scapat si sa dea Dumnezeu sa gasesc iar un tramvai... M-am postat incredintat in poarta... Ei bine, zece vagoane au trecut in jos, si niciunul in sus, spre minister! De trasura, nici pomeneala... in sfarsit, pe la noua si jumatate, aduce Dumnezeu un vagon in directia mea, dar arhiplin, incat scarile se rupeau de oameni, incerc eu sa ma agat, sa ma imbrancesc... Nimic. Vagonul pleaca, eu raman. Alta jumatate de ora, alt vagon, alta lupta sa ma urc... El pleaca, eu raman... Cred ca in statia aceea am imbatranit zece ani... "Daca mai astept tramvaiul, ma apuca aici pranzul", imi zisei in cele din urma, resemnandu-ma sa pornesc pe jos. Atunci de-abia se trezeste si norocul meu si-mi scoate in cale o trasura goala. "Hai, birjar, galop!"
Chiar in galop m-a dus pana la minister. Fireste, ghinionul nu ma slabeste, n-am bani marunti si birjarul minte ca nici el n-are. Trebuie sa-i dau un sutar pentru o cursa de trei minute... Poarta ministerului, inchisa! Portarul nostru, cu barba-i de mitropolit, nu-si arata chipul in geam... Bat discret, si nu vine! Bat mai cu inima, si nu vine! imi invinetesc pumnii pana ce catadicseste sa apara, si inca cu o mutra mirata si nedumerita. "Deschide, omule, ori nu ma cunosti?" "Da... dar ce poftiti, don sef?" "Condica s-a retras?" "Care condica?" "Idiot esti!... Condica de prezenta!" Ma priveste, ma cantareste, zambeste amical. "Ce, don' sef, ati uitat ca azi e sarbatoare si n-avem serviciu?" Ma mir ca nu m-a trasnit acolo pe loc!... Asa era! Barbosul avea dreptate! E sarbatoare... Numai un ghinion nebun poate face pe un functionar sa uite o sarbatoare! Statui cat statui, dobitocit, in fata portarului, care desigur credea ca sunt beat. Pe urma plecai, necajit, fireste, pe nevasta-mea, care se intereseaza mai mult de pantalonii cu dungi ai unui filfizon decat de viata barbatului ei... Eram hotarat s-o mustruluiesc... Prea am fost blajin cu ea totdeauna, de mi s-a urcat in cap! Sosesc tocmai destul de indarjit ca sa-i pot face scena cuvenita... Poarta, inchisa. Alta pozna. De ce-i poarta inchisa ziua-n amiaza mare?... Sun. intr-un tarziu, vine servitoarea, deschide si, cand ma vede, inlemneste. Mi-a trecut un fior prin inima. Aici s-a intamplat o nenorocire... Fata da sa fuga inainte, probabil sa anunte c-am venit. "Stai! inapoi!" soptii incruntat. Intru hoteste. Trebuie sa aflu tot, acum ori niciodata!... Ma duc drept la iatacul nevestei. incuiat! Nu-mi mai dau seama ce fac... Bat. "Nu ti-am spus, proasto, ca nu-s acasa pentru nimeni?" Era glasul ei. "Deschide imediat ca-s eu!" Nu stiu cat a trecut, dar m-am pomenit zdranganind cu pumnii in usa. Furia ma sugruma. Simteam ca am sa-i ucid pe amandoi, orice-ar mai fi pe urma... Atata ticalosie! Atata grozavie!... in sfarsit, deschide. Navalesc inlauntru si o gasesc, inchipuieste-ti...
- Cu Crisan! zic eu compatimitor.
- Singura, draga! Singura!... Asta-i culmea ghinionului! si doar sunt sigur ca nu s-a inchis ea de florile marului in casa. Fireste, mi-a insirat explicatii berechet, ca asa si pe dincolo, dar eu, zevzec, nu m-am multumit si am staruit intr-una: "M-ai inselat, mizerabilo! Unde ti-ai ascuns amantul?" Asta pana ce am infuriat-o si a inceput ea sa racneasca. Atunci m-am potolit si mi-am dat seama cat am fost de caraghios... Nevestei mele i-e greu pana ce incepe scandalul, ca pe urma nu-i mai tii piept nici cu o companie de jandarmi. Fiindca eu o racaisem, si mai ales fiindca devenea tot mai amenintatoare, am crezut ca e cuminte si intelept sa renunt la dejun si sa-mi plimb ghinionul si foamea pe trotuarele pline de lume si de soare... in strada apoi m-am linistit de-a binelea si am inteles limpede ca opintirile mele sunt zadarnice. Nu poti lupta cu ghinionul cand te urmareste de aproape. Trebuie sa te supui toanelor lui, sa te faci mititel si sa te resemnezi. Asa am facut. si, prin urmare, m-am ciocnit cu un stalp de felinar, era sa ma calce o trasura cu un cal si un automobil, m-am amestecat intr-o invalmaseala unde m-am ales cu cativa pumni incasati... si altele, prea multe, incat nici nu m-ai crede... Acuma sunt pregatit si otelit pentru orice. Nu mai cartesc. Nu ma sperie nici fulgerile iubitei mele consoarte, care trebuie sa ma astepte cu nerabdare. Numai pana acasa sa pot ajunge teafar. Mi-e frica, iti marturisesc, sa nu-mi cada o caramida in cap, sa ma omoare. Nu de altceva, dar prea ar fi de pomina sa ti se traga moartea din ghinion...
Tacu. Ma privi spaimantat si umil, asteptand parca ceva... imprejur, lumea era vesela, muzica se zbatea sa inabuse galagia de glasuri, fumul de tigari si zanganitul tacamurilor. Un chelner gras, blond si foarte asudat, cu cate o tava incarcata in fiecare mana, se invartea tocmai la spatele nostru, strigand cu un zambet stramb:
- Am sosit cu cafelele!... Aici!... Cine a dorit cafele?
Vrand sa aseze marfa dintr-o mana pe masa clientilor de alaturi, cealalta tava se inalta din ce in ce mai sus peste capetele noastre, apoi deodata se clatina, se intoarse in dunga si-si pravali toata incarcatura pe spinarea prietenului meu.
- Ce faci, nerodule! strigai eu revoltat, sarind in picioare.
Ion Popescu insa ramase senin, zgulindu-se doar putin si uitandu-se la mine aproape triumfator.
- Lasa, nu-i nimic... Bine ca n-a fost caramida! murmura dansul, in vreme ce chelnerul privea naucit la spritul, svartul, caputinerul si tortul ce se amestecau pe haina cenusie-deschisa a prietenului meu...
Trecu o clipa grea, intovarasita de muzica neobosita si de rasetele vecinilor. Pe urma Ion Popescu zise iar, incercand sa zambeasca:
- Acum cred ca pot pleca mai linistit... Acum cred ca s-a spart ghinionul!... Slava Domnului!... Dar palaria? Unde mi-oi fi pus palaria? adaoga uitandu-se imprejur. Ei, Doamne, doar nu mi-o fi disparut? Sau poate...
Nu indrazni sa-si sfarseasca gandul. Se scula incet, cu multa bagare de seama... sezuse pe palaria cea noua si o turtise ca o placinta. O ridica tacticos, mi-o arata si porni soptindu-mi grav:
- Ai vazut!... Ghinionul!...
Ghinionul
Aceasta pagina a fost accesata de 3429 ori.
