Familia misterioasa
de Liviu Rebreanu
Pana mai daunazi am fost vecin cu o familie foarte misterioasa, de care nu ma despartea decat un perete subtire ca hartia; saptamani, luni de-a randul, nu faceau mai mare zgomot ca un soarece care zuruie printre petice de hartie aruncata. Niciun cuvant mai raspicat, nici uruit de vase sau de mobile, nici macar baterea in perete a unui cui nu tulbura linistea, ingrozitoare parca, ce stapanea dincolo. Uneori parea ca toata familia ar fi murit si ca in mijlocul peretilor goi nu mai traieste decat vesnica tacere, vesnicul gol...
Cand si cand, totusi intalneam pe cate cineva din familie. Erau niste oameni modesti, fricosi, nu indrazneau sa te priveasca in ochi si se lipeau de perete, sa faca drum, cand treceai pe langa dansii. invederau neputinta, nestiinta de a trai, tulburarea copilareasca ce o simt toti cei care stau fara dinti si fara gheare fata-n fata cu lupta naprasnica a vietii.
Cu cat vedeam mai mult pe oamenii acestia, cu atat mi se furisa mai adanc in suflet compatimirea si curiozitatea. Vecinatatea lor ma facea sentimental si nervos. Am ajuns sa-mi fac uneori imputari ca nu aud prin zid plansorile lor mute, ca nu ma duc la dansii chiar nepoftit, ca nu-i ajut pe oamenii acestia, care nu indraznesc si nu stiu sa ceara si sa se inghesuiasca.
in casa, slugile, proprietarul, chiriasii, toti faceau mare haz de mizeria familiei. Chilia n-o puteau plati decat in rate saptamanale, si chiar asa mergea greu si neregulat. La bacanie au cumparat pe datorie painea, intr-o buna zi bacanul le-a taiat scurt creditul. Acuma nu mai mancau decat paine si dovleac, caci brutarul din colt, un om bun la inima, le-a deschis cont nemarginit pentru paine si dovleac. Asa traiau, si toata casa ii stia si-i batjocorea.
intr-un tarziu, am inteles ce insemneaza zgomotul de soarece care se auzea din vecini uneori, cand era liniste desavarsita. Tusea barbatul. Tusea incet, timid, discret, ca o cucoana foarte fina, si parca vedeam mana stravezie, ca de pergament, cum o tine la gura. Niciodata nu pomenisem un ofticos atat de pudic, atat de rabdator. si, desigur, tot el imprastia in casa acea atmosfera atona, a carei tristeta parca se strecura prin perete pana la mine.
Odata, pe scara, am intalnit o fetita blanda, fricoasa, sfioasa. Doar m-am uitat la ea, si am ghicit ca e din familia cea misterioasa si trista. Cu iuteala, fericit, am bagat mana in buzunar, am scos un franc si i l-am dat: "Cumpara-ti bomboane!"
Fetita rosi, dar in clipa urmatoare ochii i se aprinsera si se atintira la banul de argint, pe care il stranse patimas intre degete. Uita sa multumeasca si alerga in goana inapoi, acasa.
Scena aceasta m-a cutremurat pana-n adancul sufletului. M-am hotarat ca indata ce o sa mai vad pe fetita sa-i dau un napoleon. Am si invelit napoleonul intr-un petic de hartie si l-am pus intr-o despartitura deosebita a pungii.
Napoleonul isi are insa si el povestea lui tragicomica. Nici eu nu sunt bogat; o data chiar am fost in asa stramtoare, ca numai napoleonul acesta m-a scapat dintr-o situatie foarte penibila, parca inadins ar fi vrut sa-mi rasplateasca buna intentie, ca in basme.
Astfel, cand am mai intalnit fetita, nu mai aveam napoleonul. Dar, de altmintrelea, fetita a trecut asa de repede pe langa mine, ca nu i-am putut oferi nici macar o piesa mai mica. Pe urma parca ar fi inghitit-o pamantul: n-am mai vazut-o Mi-am inchipuit ca parintii au dat-o cuiva de suflet, ca sa nu le ingreuieze si mai mult sarcina vietii...
Nu inteleg nici astazi cum atata mizerie n-a putut sa induioseze pe ceilalti chiriasi. Dar familia aceasta, ce-i drept, avea o trasatura de noblete, de mandrie, care nu te lasa sa te apropii. Sufereau mult, si de aceea nu puteau face mutra de cersetori, fara de care insa nu poti inmuia oamenii. Femeia, care isi pierdea toate clipele ingrijind pe barbatul bolnav, chiar in zilele de cea mai neagra mizerie, iesea imbracata bine si curat, trecea putin semeata pe sub ferestrele vecinilor si nu saluta pe nimeni. Iar vecinii nu credeau ca in rochie curata, cu obrajii fragezi, zambitori, cineva se poate tari prin toate iadurile foamei...
intr-o zi apoi a disparut si femeia. Chiriasii au luat act cu satisfactie, caci toti spusesera de mult ca femeia asta mandra si luxoasa nu va putea indura mult mizeria. Eu insa eram convins ca disparitia femeii trebuie sa aiba o pricina grozava. Simteam ca e o crima ca n-am intervenit pana atunci. Am trimis deci prin posta, pe adresa barbatului, o suma mai mare, scriind ca i-o ofer imprumut. A treia zi am primit mandatul si banii: "Adresantul a murit".
"Cum a murit? Cand a murit? Cum se poate sa nu stie nimeni nimic? Proprietarul spunea balbaind ca intr-o dimineata au venit cativa oameni si bau dus, dar ca atunci de-abia mai sufla. Unde l-au dus? Nu se stie. Trebuia sa se mute de Sf. Dumitru, sa faca loc chiriasului cel nou, care luase casa si chiar incepuse a o tapeta din nou.
Chirias galagios, pretentios, care stie sa traiasca.
Lada mea cu gunoi, care alunecase putin sub fereastra lui, o tranti asa, ca tot gunoiul mi se rasturna in usa.
Familia misterioasa
Aceasta pagina a fost accesata de 2474 ori.
