Catastrofa - Partea 13
de Liviu Rebreanu
13.
Soldatii sapau mereu la transee, le mai dregeau, le infrumusetau. Reteaua de sarma ghimpata, in licarirea alba a catorva stele, parea uneori o panglica de flori de gheata.
Cate-o impuscatura, ca un hamait de caine ragusit, se auzea ici-colo, iar in rastimpuri se inaltau in vazduh rachete orbitoare care se spargeau deasupra satului din vale, il luminau vreo doua minute si apoi piereau lasand in urma un intuneric des ca zabranicul.
David s-a trantit jos, infasurat intr-o foaie de cort, si-a pus sub cap o ranita si a adormit. Ce sa-si mai chinuiasca creierii cu ganduri, cand soarta e atat de vicleana? ii parea rau ca s-a framantat degeaba atatea nopti si zile. De-acuma nu se mai sinchisea. Ce-o fi, sa se intample!
Se trezi in bubuit de tunuri. intunericul nu se limpezise inca. Se uita la ceas: de-abia trei dupa miezul noptii.
- Devreme ati mai inceput-o, arde-v-ar focul! mormai dansul intinzandu-si lenea in oase.
Asculta un rastimp vajaiturile obuzelor. Cunostea prea bine glasul tunurilor si intelese indata ca ceea ce se petrece acuma nu-l priveste. Se masurau artileriile. incet, incet somnul il birui iar.
Cand se trezi a doua oara, trosneau si pustile. Rar, nesigur, parca si ele de-abia s-ar fi desteptat din somn. Era ziua, dar soarele nu se vedea din niste nori negri furiosi ce se framantau si amenintau. in crestetul cerului vanat insa cateva raze luminoase prevesteau o zi de toamna frumoasa.
"Ce-i atata somn pe mine?" se intreba David, cotorosindu- se repede din culcus si ridicandu-se ca sa vaza ce se petrece primprejur.
Se simtea acuma usurat si dornic de munca. De cand nu mai simtise el linistea aceasta rece, hotarata, biruitoare! Singur se mira si se bucura. Parca somnul i-ar fi luat cu mana toate ingrijorarile si sovairile.
"Sa-ti faci datoria, asta-i", isi zise cu un zambet amar. "Numai datoria iti da linistea si puterea sufleteasca ce-ti trebuiesc in viata." I se ivi in minte repede intrebarea "care datorie?", dar avu puterea s-o inlature. "Orice datorie e sfanta", mormai dansul. in suflet i se zbatea o inclestare dureroasa, era miscat si in ochi avea lacrimi. isi inabusi inima, scrasnind:
- Soarta e afurisita. Soarta e crancena. Dar ce poti face impotriva soartei? Statea in dosul mitralierei, in picioare, intr-o groapa, asa incat jumatate corpul ii ramanea afara. Se uita inainte spre sat, pe coasta plesuva. La marginea satului, in vale, descoperi deodata o linie lunga de puncte miscatoare.
- Romanii! balbai dansul, si inima ii batea sa-i sparga pieptul.
Servantii mitralierei din fata lui se uitau la dansul nerabdatori, ingrijorati, asteptand ordinul. El insa ramase nemiscat, cu ochii pironiti la linia ceea care incepu curand sa se apropie, leganandu-se, strangandu-se si largindu-se ca o armonica. in aceeasi clipa din transee porni o rapaiala speriata. Pustile trosneau grabite, iar zgomotul lor se imbina intr-o chelalaiala asurzitoare.
Linia venea mereu mai aproape, cu bagare de seama, cu popasuri, cu sarituri. Era acum numai la vreo sapte sute de metri.
David privea mereu, fascinat: i-a vazut bine cu binoclul.
Aveau uniforme verzui, ca si ale lor, si pe gulere niste semne verzi-inchise. Erau marunti, sprinteni, uscati la fata, ososi, harnici, si ochii lor luceau atat de tare, incat i se parea ca lucirea ajunge pana la dansul si-l arde ca o intepatura de ac. Deosebi un ofiter cu o barba mare stufoasa, cafenie-inchisa, care tremura si se rasfira spre umere cand alerga. Gloante subtiri, taioase, bazaiau imprejurul lui tot mai des, parca l-ar fi cautat tocmai pe el.
- Ar fi mai bine, se gandi David fara sa-si poata dezlipi ochii de la sirul de soldati de pe coasta.
Deodata vazu o miscare usoara, ca si cand niste alergatori isi fac vant si auzi lamurit un glas ascutit racnind:
- inainte, baieti!
Mai vazu cum sar toti in picioare, fripti parca, si cum pornesc incoace. Deslusi chiar zanganitul armelor si al bidoanelor.
in clipa urmatoare insa privirea lui se intoarse la servantii mitralierei. Ochii disperati ai oamenilor lui il spaimantara. Se simti intocmai ca si cum l-ar fi prins cu mana intr-un buzunar strain. Deschise gura, parc-ar fi voit sa se apere, dar buzele lui rostira masinal, ca si altadata in momentele de primejdie:
- Langsam!
si mitraliera incepu sa latre brusc, ca un caine slobozit din lant. Valul ce se ridicase se tranti iarasi la pamant. Cativa se rostogolira inapoi zvarcolindu-se sau incremeniti. Lui David i se paru ca aude gemete si injuraturi. Masina urla mereu, neobosita, ragusita doar putin, setoasa de sange. Niciodata parca nu facuse un zgomot atat de infricosator. Lui cel putin ii spinteca inima zgomotul pe care altadata aproape nici nu-l lua in seama. Gloantele tiuiau, izbeau pamantul, furioase, sfaraiau ca o vijelie printre cei din vale.
- Langsam! repeta David cu sufletul zdrobit, cu un gest rugator.
Simtea trebuinta sa opreasca vijelia aceasta si totusi navea puterea sa rosteasca nici o porunca.
Dupa un rastimp mitraliera isi rari tacaitul singura, ca si cand s-ar fi obosit.
Mai trecu o vreme si cei din vale dadura iar sa se scoale, sa plece inainte.
Acuma insa servantii nici nu mai asteptara cuvantul lui David, ci deschisera repede un foc de secera care sili pe cei porniti sa se opreasca.
Soarele iesise dintre nouri, se inaltase sus si privea aprins la incaierarea oamenilor. Vazduhul clocotea de trosnetele pustilor si ale tunurilor.
Pe urma trecu de amiazi. Mitraliera latra mereu, singura ca o catea otravita, iar linia ostasilor din vale nu se mai putea apropia. Cea mai mica miscare se sfarama in navala de gloante care maturau toata coasta.
David statea mereu nemiscat, cu ochii mereu inainte, cu creierul absolut gol. Nici un gand, nici o dorinta nu mai avea.
Numai ochii nu-i putea lua de la sirul cela verzui de oameni care se zvarcoleau nerabdatori, chinuiti. Nu mai stia ce se petrece nici in dreapta, nici in stanga; nici nu se mai putea gandi la asemenea lucruri. ii erau dragi gloantele ce veneau din vale si-i suierau la urechi, care nu voiau sa-l atinga, care parca-i vorbeau, plangeau, il dojeneau.
"Parca pe mine ma cauta, parc-ar sti ca si eu sunt..." - isi zise David de cateva ori fara a-si sfarsi gandul.
il cuprinse dorinta mare de-a fi izbit de un glonte din vale. isi inchipuia ca lovitura aceea va fi mangaierea sufletului sau rebegit.
Gloantele insa sasaiau cand furioase, cand vesele si nu-l atingeau.
Gura-i era uscata. il chinuia o sete grozava. Dorea sa stie cate ceasuri sunt, isi dadea seama ca are in buzunar un ceasornic de precizie si totusi i se parea ca n-are sau simtea o frica atat de cumplita de ceas, ca si cand ar fi fost vorba de ceasul mortii.
"Trebuie sa fie vreo patru ceasuri de cand s-au oprit pe loc...
de cand i-a oprit asta", se gandi dansul adaugand numaidecat cu o disperare istovitoare: "Cate ceasuri sa fie, Doamne, cate?" ii era cald, parc-ar fi stat intr-un cuptor. Hainele il ardeau.
Apoi deodata, fara sa-si dea seama, scoase scrisoarea Elvirei si incepu s-o citeasca, linistit, nepasator de ceea ce se intampla in jurul lui. Citea si zambea si nu mai auzea nici hamaitul mitralierei, nici ropotul pustilor, nici bubuitul tunurilor. Se simtea acuma bine, multumit si fericit. Cine stie cata vreme o mai fi trecut? David parca era pe alta lume. Nici nu pricepu nimic cand se pomeni brusc cu o mana zdravana, inclestandu-i-se dupa ceafa si cand auzi, aproape, un glas salbatic:
- Pune mana pe el, plutoniere!
Sari drept in picioare, vru sa se zvarcoleasca, ii trecu prin minte ca o strafulgerare sa puna mana pe revolver, cand zari in fata lui pe ofiterul cel barbos, cu ochii insangerati, fara chipiu, cu stropi mari de sudoare pe o chelie lucitoare, tipand ragusit, apropiindu-se in goana mare. Mitraliera amutise. Vreo doi servanti zaceau cu creierii imprastiati, iar ochitorul statea cu mainile in sus, cu fata ingrozita, in vreme ce un soldat marunt si negricios ii lua armele.
"S-a sfarsit... Bine ca s-a sfarsit!" se gandi David strangand cu infrigurare in palma stanga scrisoarea Elvirei. "Se vede ca ne-au inconjurat prin flanc... Ce-mi pasa ? Bine ca se sfarseste." David se uita la ofiterul cu barba, lung, duios. Ar fi vrut sa zica o vorba, dar simtea ca nu mai are glas. Se minuna cand totusi isi auzi vocea:
- Datoria...
Dar in clipa aceea ofiterul barbos intinse revolverul asupra lui David si i-l descarca in piept, racnind:
- Pune mana pe el, plutoniere!
David simti o lovitura in coaste si apoi, indata, o arsura ascutita. Se clatina pe picioare. Dupa ceafa inclestarea mainii inceta si el cazu pe teava fierbinte a mitralierei, imbratisand-o ca pe o ibovnica. Nu-l durea insa nimic. Capul ii atarna greu alaturi. Pe buze ii mai plutea zambetul obosit cu care intampinase pe ofiterul cu barba. Pleoapele ii erau ca plumbul si totusi nu le putea inchide. isi dadea seama ca moare si se bucura. Deacuma s-a sfarsit orice datorie, s-a sfarsit tot. Simtea usurarea cea mare si ar fi vrut numai sa mai aiba puterea sa strige cu glas tare ca s-a ispravit datoria. Se sforta sa se ridice si nu putu. Din gat insa ii izbucni un gemat surd:
- Frate... roman...
Plutonierul ii auzi vorbele si se intoarse salbatic:
- Ne omorasi cinci ceasuri cu mitraliera si acuma mai zici ca esti frate?... Grijania si anafura ta de caine!
Cu patul pustii, cu amandoua mainile il trasni peste cap.
Osul parai, teasta se turti, iar creierii amestecati cu sange se scursera pe teava masinii.
in santurile dimprejur incaierarea era in toi. Se sfarsea om pe om, sangele tasnea din rani patimase, iar loviturile cadeau vajnice, ucigatoare.
indata amuti si ultima mitraliera, vanatorii din vale navalira ca vijelia, trecura prin sarmele ghimpate, se repezira in transee, strigand naprasnic de rasunara toate vaile:
- Urraaa!
Cativa soldati se napustira la mitraliera, desclestara trupul lui David si-l aruncara la o parte ca o zdreanta netrebnica. Mitraliera fu dusa inapoi asa cum era, cu teava manjita de creierii insangerati, si cei ce o duceau aveau o fericire mare in ochi, glumeau si chiuiau in mijlocul vuietului ce nu se mai potolea.
Cadavrul se rostogolise si ramasese cu fata in sus, cu mainile raschirate, ca un rastignit. Figura zdrobita parca mai avea un zambet amar, iar ochii holbati priveau spre cer mirati, intrebatori si totusi multumiti. in mana stanga scrisoarea mototolita era muiata de sange.
Lupta trecu inainte. David Pop era singur. Pamantul scormonit de ghiulele se potrivea sa-i faca culcus bun, iar soarele milos il saruta pe ochii mari minunati, pe obrajii insangerati, pe gura stramba, pe toata fata scofalcita. si zambetul mortului raspundea si acuma parca mai umilit, mai necajit:
- Frate... roman...
(1919)
Catastrofa - Partea 01
Catastrofa - Partea 02
Catastrofa - Partea 03
Catastrofa - Partea 04
Catastrofa - Partea 05
Catastrofa - Partea 06
Catastrofa - Partea 07
Catastrofa - Partea 08
Catastrofa - Partea 09
Catastrofa - Partea 10
Catastrofa - Partea 11
Catastrofa - Partea 12
Catastrofa - Partea 13
Aceasta pagina a fost accesata de 3562 ori.
