Catastrofa - Partea 11
de Liviu Rebreanu
11.
Dupa cateva zile de asteptare infrigurata, pornira. Se spunea ca merg spre Fagaras. Mai cu trenul, mai pe jos, inmarsuri grele, grabite, istovitoare.
A doua zi spre seara, trecura Oltul si poposira intr-un sat aproape pustiu, cu casele mici, posomorate. Doar cateva femei si mosnegi se ascundeau prin dosul portilor de nuiele, cei ce n-au putut sau n-au avut inima sa fuga. ii zicea Porumbacu.
Se stia ca o puternica coloana romaneasca se indreapta intr-acolo in mare graba. Maine in zorii zilei poate se va intampla ciocnirea. Maine!... Trupele avura un repaos de cateva ore, ca mai pe urma sa poata incepe mai odihnite sa- si croiasca santurile de aparare.
David era mort de oboseala, cum nu fusese niciodata. Se tranti intr-o casa parasita si adormi bustean. Nu-i trebui nici mancare, nici bautura. Somnul singur mai putea sa-i dea alinarea de care avea nevoie spre a nu fi silit sa se gandeasca la nimic.
Cand il scula ordonanta, era intuneric bezna. Se freca la ochi, se intinse si-si pocni oasele. Miezul noptii. Somnul nu se indura sa-l paraseasca. Nici nu auzi cand soldatul ii spuse ca i-a venit o scrisoare, se bucura insa ca o mireasa, vazando.
Se inviora dintr-o data. isi arunca ochii la scris, in lumina jigarita a unui opait. Era de la Elvira. O citi zambind mereu si cu ochii scaldati in lacrimi de induiosare. Nevasta ii scria numai nimicuri, dar acelea i se pareau mai scumpe acuma ca toate comorile lumii. ii spunea ca Titi vorbeste mereu de tata, ca s-a facut mare si cuminte, ca se joaca numai de-a razboiul. ii spunea ca e cam suparata fiindca de-abia mai gaseste lucratori, ca toti barbatii s-au dus la razboi, arde-lar focul de razboi; ca s-au scumpit toate de nu mai e de trait. si-i mai spunea ca mai toti functionarii au fugit la Cluj, iar unii chiar la Budapesta, incat au ramas numai romanii, care insa traiesc cu frica-n spate, caci cine stie ce-o fi daca vor incepe sa se bata si pe-acolo si sa traga cu tunurile, sa prapadeasca tot ce le-a mai ramas bietilor oameni...
"Aha, vasazica e scrisa dupa..." - isi zise David incepand sa citeasca a doua oara, oprindu-se acuma la fiece cuvant, cautand printre randuri ceea ce nu era in randuri.
indoi frumos scrisoarea si o puse in buzunar, deasupra inimii; si parca bucata de hartie ii incalzea sufletul.
"De-ar sti ea, saraca, prin ce trec eu acuma", se gandi apoi, pregatindu-se. "De-ar sti!" Porni mai linistit din casa. Iesind se lovi cu capul de pragul de sus. incepu sa injure, dar se intrerupse repede: "De buna seama numai rau imi prevesteste... Doamneajuta!" Sufla un vant aspru, tomnatic, sub cerul cenusiu, fara stele. in toate casele se simtea o fierbere ca intr-un musuroi in care un poznas a izbit cu piciorul: porunci, soapte, tipete scurte, zanganituri grele. Se urnea oastea. Casutele pareau niste mormane de groaza in bezna noptii, iar pomii desfrunziti de-a binelea fasiau, plangeau, se leganau in bataia vantului.
Pe o muchie de deal, plesuva, la cateva sute de pasi departare de sat, transeele erau croite. Acum aveau sa le potriveasca, sa le adanceasca, sa le intepeneasca. Lucrul incepu fara zabava. Felinarele slabe licareau ca niste semne fantastice in santurile intortocheate, in vreme ce sapele, harletele vajaiau si loveau surd pamantul adormit, care suferea nepasator sa fie crestat si scormonit.
Munca tacuta, aspra, asudata tinu pana-n zorii zilei.
David, impotriva obiceiurilor sale, nici nu se sinchisea ce-i faceau oamenii. sedea greoi pe un hat, cu coatele pe genunchi, sfredelind din ochi intunericul care indolia toata imprejurimea. Dorul de-acasa i se furisa in inima pe nesimtite.
incepu sa-si aminteasca amanunte din viata lui tihnita de odinioara. si fiecare amintire ii aprindea mai mult sufletul.
Viata aceea i se parea acuma atat de dulce, o ravnea cu atata patima, incat toata fiinta si-o simtea indurerata. Se plimba cu gandurile prin Nasaud, imbratisa pe toti oamenii care treceau podul Vicarului, zambea la dansii cu o dragoste frateasca. Chiar si ovreii, pe care nu-i putuse suferi niciodata, acuma ii apareau draguti, fiindca erau de-acasa. Dar Elvira, cu surasul ei supus, cu ochii ei calzi, ingaduitori, vesnic blanda, silitoare! Dar Titi cu graiul lui dragalas, cu gingasiile lui fermecatoare!
Cate-o injuratura ungureasca ii intrerupe din cand in cand reveria, ii aduce aminte cat e de departe de dorurile ce-l framanta pe dansul. Sau cate-un rabufnit de tarnacop, sinistru, parc-ar fi sapat la morminte.
Se mira cum nu si-a dat seama atata vreme in ce valmasag mohorat traieste. Sange, moarte, schije de obuze, sasait de gloante, trosnete, explozii, murdarie, sudoare... ce viata! si el a trait-o doi ani incheiati fara sa se gandeasca o clipa la viata cealalta, cea adevarata, fara s-o doreasca macar!
si apoi in clipele urmatoare ii parea rau ca nu i-a fost dat sa ramana pana la sfarsit asa cum incepuse. Nepasarea, raceala, nesimtirea aceea erau atat de multumitoare! Cum si de unde le-a luat? si mai ales cum si de ce le-a pierdut? Nici acuma nu-si dadea bine seama, sau nu voia. O vorba ca oricare alta, fara sa se fi silit barem a-i patrunde intelesul bine, a fost in stare sa-l faca sa uite tot si toate doi ani de zile. si acuma o simtire nedeslusita, trezita in sufletul lui deodata, nechemata, oropsita chiar si impotriva careia s-a zbatut din rasputeri, ii tulbura sufletul, ii chinuieste si in acelasi timp ii indulceste viata. Zadarnic se mai trudeste sa aleaga, sa hotarasca. Acuma degeaba ar incerca sa mai repete cuvantul "datorie". Simte ca a devenit o vorba goala, fara puterea de a-l mai supune orbeste, dar totusi destul de puternica inca pentru a-l impiedica sa i se impotriveasca. Sufletul lui infierbantat, torturat de-o dragoste fara margini, nu gaseste in mintea lui un sprijin de ajuns de solid care sa-i dezlege mainile si sa-i impace temerile.
Zorile coborau din cer gingase, mantuind lumea de incalecarea intunericului. incetul cu incetul imprejurimile se dezvelira. O geana de soare se ivi de dupa un deal indepartat, poleind usor pamanturile imbrumate.
David nu se mai satura privind acuma locurile acestea.
Parca in viata lui n-ar fi vazut o priveliste mai frumoasa.
Poate numai hotarele Nasaudului, cu pamanturile lui, cu porumbistile, livezile si zavoiul lui l-ar fi bucurat intr-atata.
Toate-i pareau ca-n povesti si-i erau atat de dragi, incat ii venea sa le imbratiseze. Coasta galbuie ce se cobora lin pana inspre un sat necajit, ascuns pe malurile unei garle, soseaua ce se tinea mereu de pulpana garlei, si padurea mohorata ce urca repede dincolo cat vedeai cu ochii.
"De ce m-oi fi bucurand asa ca un nerod?" isi zise mirandu- se singur. "Parca n-as mai fi vazut destule rape si sate si..." Dar apoi indata se razgandi: "Iata-ma iar in Ardeal" si, gandindu-se, simtea cum i se umfla inima si mai tare, cum privelistea se infrumuseteaza parca si mai mult.
in clipa cand soarele de-abia rasarit se ascunse iarasi in panzisul posomorat de nori ce inchidea vazduhul, din spate porni brusc un bubuit inabusit, greu, urmat de un vajait care se indeparta cu iuteala fulgerului. David tresari, speriat.
"Uite cum imi bate inima!" isi zise zambind. "Parc-ar fi primul bubuit de tun, acum doi ani... E de-al nostru!" adauga apoi cautand sa ghiceasca directia obuzului.
Dar nu vazu nimic si se necaji putin.
Bubuiturile se intetira apoi, topindu-se intr-o uruiala profunda si amenintatoare. La bubuiturile pe care dansul le cunostea bine dupa sunet, raspunsera curand altele, surde, scurte, ragusite.
"Au inceput si de-acolo..." La dreapta si la stanga, de departe, auzira mai pe urma focuri dese de pusca si ticaitul mitralierelor. il dureau ochii uitandu-se, cercetand, doar-doar va descoperi ceva. Dar zgomotul continua ceasuri intregi, cand mai viu, cand mai domolit, fara sa vaza nimic.
- Unde-s? Unde-s? murmura David mereu cu inima stransa si cu broboane de sudori fierbinti pe frunte.
De-abia spre amiazi zari dincolo de satul din vale un urias vierme verzui tarandu-se pe sosea, deasupra caruia se ingramadi indata o ploaie de nourasi albi, albi si srapnele.
Aceasta insa n-a tinut mai mult de doua-trei minute.
Viermele disparu grabnic in padure.
- Sunt ei! sopti David incremenit. De-acu incepe...
Vazu apoi obuzele dese rabufnind printre copaci in locul unde coloana a intrat in desis. Pe urma tunurile tacura putin.
in sfarsit, cand prin padure s-au zarit oameni si carute, focul a reinceput si nici n-a mai incetat pana seara tarziu. in fata transeelor lui sau macar prin apropiere nu se aratase insa nimic. Mitraliera lui nici nu deschisese gura toata ziua.
Soldatii sedeau pititi in santuri, spuneau glume grosolane, numarau bubuiturile si paduchii, sau scriau acasa carti postale, pe genunchi, ganditori. Apoi, cu cat intunericul se ingrosa, cu atat zgomotele luptei se potolira, pana ce nu se mai auzira decat focuri de arma singuratice, speriate, ca ultimele spasmuri ale unui muribund.
O curiozitate arzatoare il rodea pe David acuma: "Ce s-o fi intamplat? Unde s-au batut? S-a sfarsit oare? si... care au biruit?"
Ii tremura inima.
(1919)
Catastrofa - Partea 01
Catastrofa - Partea 02
Catastrofa - Partea 03
Catastrofa - Partea 04
Catastrofa - Partea 05
Catastrofa - Partea 06
Catastrofa - Partea 07
Catastrofa - Partea 08
Catastrofa - Partea 09
Catastrofa - Partea 10
Catastrofa - Partea 11
Catastrofa - Partea 12
Catastrofa - Partea 13
Aceasta pagina a fost accesata de 2573 ori.
