Catastrofa - Partea 06
de Liviu Rebreanu
6.
A doua zi i-a iesit din cap de tot tulburarea pricinuita de cuvintele lui Candale. isi urma viata ca mai inainte: mitralierele si somnul si mancarea. Altminteri nimic nu-l interesa. Na mai citit iarasi nici un ziar de cand a inceput razboiul.
Adica de ce sa citeasca? Din jurnale sa afle cum e razboiul, el, care zilnic, in fiecare minut ii vede in fata grozavia si simte de jur imprejur cum il pandeste moartea? Camarazii vesnic discutau, vesnic faureau planuri de viitor, iar deseori se certau impartind Europa sau asezand rostul popoarelor dupa pace. David statea in vremea aceasta intins in pat cu ochii la becul electric, fara vreun gand in minte, avand doar senzatia ca teasta i-e cu desavarsire goala, parca razboiul iar fi stors incetul cu incetul tot creierul.
Zilele se schimbau mereu neschimbate, nepasatoare si nenumarate. David cel putin nici nu le mai tinea seama. Ce folos? Ce-a fost ieri va fi si maine. Nimic mai bun, nimic mai rau. ii placea sa vegheze asa, nemiscat, cu ochii deschisi fara sa vaza, cu urechile ascutite fara sa auza. Astfel barem isi odihnea oasele si-si cruta nervii pentru ceasurile datoriei.
intr-o seara, stand asa pierdut, a bagat de seama, fara sa vrea, ca tovarasii lui sunt mai aprinsi ca de obicei, ca vorbesc infuriati si, din cand in cand, arunca spre dansul priviri piezise si banuitoare. Mai ales un locotenent secui, foarte mustacios si cu nasul vanat, gesticula ca un disperat, sporovaia mereu nemteste si se intrerupea brusc spre a injura lung pe ungureste. Atunci David a facut ceea ce nu facuse niciodata: a intrebat pe capitanul croat ce s-a intamplat. Doi sublocotenenti au sarit fripti:
- Ce s-a intamplat? tipara pitigaiat. D-ta nu stii?... D-ta dormi, d-ta...
Capitanul, mai potolit, il lamuri:
- S-a intamplat, amice, ca romanii d-tale ne-au sarit in spate...- Ca niste banditi, ca niste talhari! S-au repezit in Ardeal, poate ca in clipa asta sunt in satul meu, poate ca ticalosii acuma devasteaza casa mea parinteasca! racni locotenentul secui cu o privire salbatica.
Era tocmai o zi de marti. Toate relele numai in zile de marti il napustisera. Marti!
David Pop se ridicase pe jumatate in pat si acuma statea cu ochii mari, largi, uimiti. Se facuse o tacere adanca in vizuina, intretaiata doar de respiratiile furtunoase ale secuiului.
Toti se uitau la David intrebatori, intr-o asteptare grea, ca si cand de o vorba a lui ar atarna mersul lumii intregi si soarta razboiului. El ii privi pe rand, isi facu gura punga, parc-ar fi vrut sa zica ceva, clatina din cap in semn de nedumerire si apoi se lasa iar pe spate cu mainile incrucisate sub ceafa.
Un sublocotenent nu se putu stapani si zise celorlalti, pe ungureste, incet, dar asa incat sa auza si David:
- Pun ramasag ca-i pare bine... Zadarnic, are sange de tradator!
David intr-adevar auzi, pricepu si tot nu spuse nimic. El stia ca si-a facut datoria deplin si nu se sinchisea de vorbele nimanui. in patruzeci si noua de lupte crancene nu-si pierduse niciodata sangele rece, salvase situatia de multe ori, drept care fusese de atatea ori laudat, decorat, imbratisat.
Acuma sa-si piarza firea? Capitanul insa, facandu-se a nu auzi vorbele sublocotenentului, curma tacerea intreband fara inconjur:
- Tu ce zici, camarade? Glasul rasuna ca o acuzare. David avu o tresarire. Parca i se urca un nod greu in piept, gata-gata sa-l sugrume.
Raspunse repede:
- Ce-mi pasa mie?... Eu stiu ca-mi fac datoria. incolo, tune, fulgere...
si se intoarse incet, oftand, cu fata spre peretele de stanca, unde pe cateva cuie ii erau atarnate hainele si armele, toata averea lui de azi.
Cauta sa fie linistit si nu mai putea. Simtea ca ii furnica ceva prin inima, ca in minte pornesc de-a valma ganduri stranii. Se silea sa nu dea ascultare discutiei camarazilor, cum a facut totdeauna, si nu izbutea. Auzea neincetat, ca niste stropi de plumb, ce i-ar fi picurat pe creieri:
- Ticalosii... Tradatorii... Valahii... Transilvania...
Ura si furia ofiterilor i se izbeau de timpane, ii patrundeau in sange, i se coborau in suflet si i-l rascoleau cumplit. Se pomenea ca pe buze i se gramadesc raspunsuri si ocari, simtea ca ocarile il chinuiesc.
- Trebuie sa fiu linistit. Ce-mi pasa mie? Ce am eu sa ma amestec? isi zicea mereu si tot de atatea ori se hotara sa nici nu se gandeasca la ceea ce se petrece imprejurul lui.
Dar linistea il ocolea acuma. Vorbele ofiterilor i se infipsera adanc in urechi si-i rasunara toata noaptea. si noaptea aceea a fost infricosatoare si nesfarsita, cu toate ca nici un bubuit de tun si nici un foc de pusca n-a cutremurat-o. Ceilalti dormeau dusi, sforaiau strasnic si din cand in cand tresareau sau strigau speriati prin somn. El insa n-a putut inchide ochii nici un minut, desi statuse aproape douazeci si patru de ceasuri in mijlocul parjolului si era zdrobit de oboseala.
Acuma n-o mai simtea. Acuma capul ii vuia de ganduri, parca toate cele inabusite in doi ani de zile s-ar fi napustit deodata asupra lui sa-l striveasca sub povara lor.
isi aduse aminte de Elvira si de Titi si-l cuprinse un dor salbatic. I se facu in inima un gol mare, mistuitor si dureros, iar ochii i se umezira.
- Doi ani! Doi ani! murmura dansul induiosat.Apoi indata ii navalira in minte iarasi vorbele ofiterilor, ocarile si amenintarile. si pe urma brusc i se aprinse in gand intrebarea lui Candale, ca o faclie puternica: "De ce sa ne varsam noi sangele?" si drept raspuns se imbulzea vorba capitanului, de mai multe ori, obsedanta:
- Romanii ne-au sarit in spate...
Niciodata cuvantul acesta "romanii" nu i-a sunat in urechi mai ademenitor ca acuma. il repeta mereu in gand, il rosteau in nestire si buzele lui, fara glas, cand duios, cand aspru, cand dulce, si simtea ca o mangaiere de mama rostind:
- Romanii... Romanii... Romanii...
si deodata se pomeni inchipuindu-si ce-ar fi daca in Nasaud solgabiraul ar fi roman, si silvicultorul, si judecatorul, si jandarmii, si in Bistrita iarasi numai romani la tribunal, la primarie, la scoli, pana si fispanul sa fie roman. si, pretutindeni, in toata Transilvania, numai romani. Ce-ar fi? Gandul il bucura ca pe un copil si adauga zambind in sine: "Chiar si honvezii sa fie sub comanda romaneasca." Se opri brusc, parca s-ar fi speriat ca-l bat asemenea ganduri.
"Nu se poate!... Auzi, ce copilarii!... Copilarii!... Prea ar fi..." Murmura de cateva ori "copilarii", dar in curand iar se surprinse zicandu-si: "Romanii au intrat in Ardeal... Poate ca au ajuns si pe la noi... Poate ca acuma solgabiraul e roman in Nasaud..." Vedea cu sufletul toata harta Transilvaniei, incercuita de Carpatii salbatici, cu ostiri multe, coloane nesfarsit de lungi repezindu-se vijelios prin trecatorile stramte si intortocheate, intrand prin sate unde femeile si copiii se uitau cu uimire din porti, inaintand fara zabava prin Alba Iulia, prin Cluj, prin Sibiu, spre Tisa, irezistibile, cine stie pana unde? Deodata insa ii bazaira in urechi ocarile secuiului, vedenia pieri si in schimb incepu sa se gandeasca ce lupte grele trebuie sa fie acolo cu dusmanul care a navalit in tara. Un fior de rusine ii trecu prin tot corpul, dandu-si seama ca s-a bucurat o clipa de patrunderea ostirilor dusmane pe pamantul patriei. Dar iarasi indata, instinctiv, murmura trist si ingrijorat:
- Dusman... dusman...
il durea in suflet cuvantul. Mai simtise el o data durerea aceasta o clipa, cu vreun an in urma, in Galitia. Un val de rusi ajunsese pana la piedicile de sarma ghimpata in fata transeei lui. Cativa incepusera sa taie sarmele cu foarfece grele, cand David porunci sa latre mitralierele. Doua minute a tinut toata afacerea. Rusii se rostogolisera pe rand, doborati parca de o coasa uriasa, nevazuta. Putini se intoarsera nauciti si o luasera la fuga inapoi, urland ca niste fiare cazute in capcana. Macaitul masinii ii urmarea necrutatoare, ii izbea din spate, ii pravalea la pamant. in apropiere, incurcati printre sarmele incalcite, cu trupurile insangerate de gloante si sfasiate de ghimpi de otel, zeci de vrajmasi se vaitau, injurau, gemeau. Printre glasurile de suferinta si de spaima, David a auzit o jeluire:
- Mama, mama!... Sufletul meu, mama!
Pe-atunci David avea sub dansul flacai de pe Somes. Unul dintr-acestia zise mirat si plin de mila:
- Auziti?... Muscalul se vaita pe romaneste...
David n-a spus o vorba, a tresarit scurt, simtind o sageata in inima, s-a gandit o clipa ca trebuie sa fie vreun basarabean, dar s-a recules repede, zicandu-si: "Fie ce-o fi, daca-i muscal e dusman!"Acuma insa isi amintea ingrozit gemetele acelea, le auzea limpede, jalnice, patrunzatoare, amestecandu-se cu altele care-i sfasiau sufletul. Balbai cutremurandu-se:
- E ingrozitor sa se ucida frate pe frate!
si tot atunci i se inghesui in minte intrebarea:
- Ce-as face eu sa fiu acolo, in fata lor, cu mitralierele mele? Inima i se stranse ca intr-un cleste inrosit. in loc de raspuns insa isi zise iar, mai prapadit:
- E cumplit... Frate cu frate... Bine ca nu sunt acolo. isi facu cruce si murmura usurat putin:
- Bine ca nu sunt acolo... Ar fi cumplit... Aici stiu ca-mi fac datoria si nu-mi mai pasa de nimic.
Atipi spre ziua si se visa in Transilvania, prin Nasaud, cu Titi in brate, sarutand pe Elvira, apoi deodata in fata unei companii romanesti, cu mitralierele lui, nehotarat, indurerat, gandindu-se zdrobit de groaza: "Ce sa fac? Ce sa fac?"...
(1919)
Catastrofa - Partea 01
Catastrofa - Partea 02
Catastrofa - Partea 03
Catastrofa - Partea 04
Catastrofa - Partea 05
Catastrofa - Partea 06
Catastrofa - Partea 07
Catastrofa - Partea 08
Catastrofa - Partea 09
Catastrofa - Partea 10
Catastrofa - Partea 11
Catastrofa - Partea 12
Catastrofa - Partea 13
Aceasta pagina a fost accesata de 3342 ori.
