Baroneasa
de Liviu Rebreanu
Nu se pomenea fata mai frumoasa in toata Ilva-Mica si-n imprejurimi ca Ileana Mariucai lui Dosoftei. Se dusese vestea pretutindeni parului ei cel negru ca mura, des ca peria si lung ca un sarpe, buzelor ei cele rosii ca zmeura si umede ca o floare stropita de roua. Nici n-apucase sa implineasca saisprezece ani, si se si gasi impresorata de palcuri de petitori, cari de cari mai frumosi, cari de cari mai bogati. Dar Ileana nu vrea sa vada pe nimeni si nu vrea sa auda de nimeni. Iar vointa Ilenei era sfanta, caci pe Ileana toata lumea o rasfata, pana si mama ei cea vitrega.
Fiindca era asa de frumoasa, Ileana nu era silita sa lucreze nimic. Toata vremea se gatea si visa. ii placea, mai ales, sa viseze, caci viata e mai frumoasa visata decat traita; caci daca n-ar fi visat, ar fi trebuit sa vada ca tatal ei e calic, mai calic ca toata lumea; ca ma-sa vitrega e betiva, mai betiva ca toate femeile, si ca nici in Vinerea Patimilor nu e treaza; ca ar trebui sa se marite cu vreunul din flacaii ceia unsurosi si sfrijiti, de care satenii zic ca sunt frumosi si bogati; ca astfel ar trebui sa faca si ea copii si sa munceasca si ea ca o roaba. Ea insa nu vrea sa vada lucrurile acestea, si de aceea visa. in visurile ei apoi, in loc de petitori murdari si zdrenterosi, vorbea numai cu feti-frumosi si cu feciori de imparati, care se razboiau intre dansii si se luptau cu fel de fel de balauri ca s-o poata castiga pe ea de nevasta. Iar visand mereu, a inceput sa creada ca visurile sunt adevarata viata, si viata e numai un vis.
I se parea Ilenei ca ea e o printesa surghiunita aci, intre taranii cei toropiti de truda, si ca va veni vremea cand se va ispravi surghiunul si se va intoarce in palatele cele fermecate. Ca sa fie mai hodinita, s-a dus si la ghicitorul din Magura, ca sa-l intrebe cine-i e sortit. si ghicitorul i-a raspuns intocmai ca si babele cele intelepte, cari se mirau de frumusetea ei:
— O sa vie un fecior de imparat cu caruta de aur, cu armasari de argint si cu slugi de arama. O sa se opreasca, cu tot alaiul, inaintea unei casute darapanate, cu coperis de paie. Pe prispa casutei o sa saza o fata frumoasa ca o raza de luna. Slugile o sa intinza un covor de matase de la caleasca printului si pana la piciorusele fetei. si printul o sa ia fata de mana, s-o sarute pe frunte si s-o urce in caruta. Pe urma, pocnind din harapnice, o sa se duca departe, pana la al saptelea hotar...
D-atunci inainte Ileana prinse a sta toata ziulica pe prispa, asteptand sa soseasca feciorul de imparat si s-o ia cu dansul.
si fiindca vointa Ilenei era sfanta, intr-o buna zi se ivi si feciorul de imparat. Era un baron ungur, batran ca vremea, galben ca turta si stors ca lamaia. Trecea prin sat intr-o caleasca trasa de patru armasari albi. Cand auzi Ileana tropotul cailor si huruitul rotilor, ridica fruntea si se uita lung, ademenitor, cu ochii ei cei de cicoare, la caleasca boiereasca. Inima ii batea grozav si-si zicea infricosata: "poate c-a sosit!"...
Baronul o zari din goana cailor, opri caleasca. Slugile se repezira sa-i ajute ca sa se dea jos. O lua de mana pe Ileana, o saruta pe frunte si o urca in trasura, asezand-o la dreapta lui pe pernele moi de matase portocalie. ii spuse la ureche vorbe ciudate, straine, din cari ea nu pricepea nimic, dar cari ii sunau in creieri ca un bazait dulce de bondar batran. Caleasca pleca in goana, armasarii pareau ca sufla foc pe nari...
Pe-atunci Ileana avea tocmai saisprezece ani, iar baronul, saizeci si sase. si fiindca Ileana era atat de tanara si frumoasa, iar baronul atat de batran si bogat, s-a ales dintr-insa ibovnica cea mai rasfatata a boierului. Acum Ileana avea tot ce dorea: mancari alese, bauturi scumpe, matasuri rare si bani multi, cati ii cerea inima. Toate acestea pentru cateva sarutari si imbratisari. Era deci fericita.
Dar apoi, intr-o buna zi, se pomeni ca baronul moare. Moare si el, ca orice om necajit. Pe ea insa nici la moarte n-o uita. ii lasa palatul in care statea, cu tot ce se afla intr-insul, cu toate pamanturile, cu toti banii. Fara sa-i ceara macar sa-l mai sarute o data.
Ileana l-a plans, l-a inmormantat si l-a jalit. E-a jalit o luna, doua. Pe urma s-a pus pe ganduri. si-a zis:
"Sunt tanara si frumoasa ca o iconita din perete. Bani am. Nimic nu-mi lipseste... in afara de cinste. E! Parca toate fetele tinere si frumoase au cinste!... Am insa nevoie de ceva. De iubire! Iubirea cea mare, cea adevarata, cea patimasa, aceea unde nu se da nimic si nu se ia nimic"...
si fiindca vointa Ilenei era sfanta, au venit multi prieteni cari au iubit-o. si ea nu simtea ca de carpa baronului nu se apropie nimeni cu iubire adevarata, ii parea bine ca are bani si e iubita.
Pe urma a inceput si Ileana sa bage de seama ca iubirea cea adevarata nu se apropie de dansa. A incercat s-o atraga, s-o momeasca, dar n-a izbutit. si cand a vazut ca nu izbuteste, s-a invoit cu viata: ea da paralele, viata sa-i dea iubirea. Orice iubire. Caci i-e sete de iubire. si a prinsa-si schimba iubirile cum isi schimba alti oameni camasile.
Vremea trecu foarte repede. Ileana se trezi tocmai cand avu in spate o jumatate de veac si cand taranii cereau sa-i cinsteasca cu rachiu si sa stea cu ei la masa ca s-o iubeasca. S-a invoit din nou cu viata si, dupa sampaniile frantuzesti, a baut rachiu cu taranii, ii parea bine ca-i zic baroneasa si o iubesc. Dar incepea sa simta ca matasurile si catifelele ii fac rau. ii era dor de obarsie, de vremea cand visa. A lepadat deci straiele cele pompoase si a imbracat iar hainitele cele frumoase, taranesti. Nu mai vrea sa se deosebeasca de celelalte femei. Numele doar sa-i ramaie: baroneasa. Astfel, apoi si-a gasit si ea prietene, ea, care toata tineretea si-o petrecuse cu servitori si cu mobile cari o priveau ca pe o straina si parca ii aruncau mereu in obraz necinstea. Prietenele acestea nu-i scormoneau trecutul si nu se sinchiseau de prezentul ei. ii iertau toate pacatele. Cel mult o pizmuiau pentru belsugul, pentru toata viata ei trecuta, si beau si ele cu dansa rachiu prost din paharele de cristal, sezand pe scaune de plus, holbandu-se la tablouri scumpe.
in sfarsit, prinsera a-i cadea si dintii, cei ce fusesera albi ca spuma si ajunsesera negri ca pacatul, ii cazu si parul cel des ca peria. Buzele ei cele rosii si umede se spalacira si se molesira. Ochii isi pierdura tot focul cel ademenitor. Parea, in mijlocul ramasitelor de belsug, o stafie intarziata, o amintire urata a unor vremi frumoase.
si incepu iar sa se gateasca si sa viseze, ca in vis sa se vada iar tanara si frumoasa, sa astepte iar vreun fat-frumos care s-o ia si s-o duca departe, mult mai departe de cum a dus-o odinioara...
Baroneasa
Aceasta pagina a fost accesata de 3115 ori.
