Ana Maria
de Liviu Rebreanu
In lumea cea veche si frumoasa a basmelor, cand scriitorul si cetitorul storcea din fiecare poveste oricat de neinsemnata "morala", frumoasele flori ale povestirilor le strangeau in buchete maini binevoitoare, si povestile n-aveau numai savoare, dar si miere dulce mangaietoare. Azi e mai anevoios sa culegi flori asa de blande si sentimentale, caci vitrinele scriitorilor sunt pline cu orhidee si alte flori cu mirosuri exotice imbatatoare. Totusi, uneori ti-e dor de vremile frumoase de demult, de povestile frumoase de demult si de morala care zambeste cu gingasie, care e in acelasi timp blanda si cocheta.
Ana Maria Rosenmond, la vrasta de doisp’sce ani juca leandler cu atata patima si foc, ca preotul din micul sat austriac chema pe parintii fetitei, ii puse sa seaza pe scaunele in stil Biedermeier si, razimandu-se de dulapul de rufarii care era coperit cu o fata in horbota si pe care statea o cruce de lemn, incerca sa le vorbeasca la inima:
- Copila voastra, Ana Maria, dumineca trecuta innebunise eu jocul ei pe flacaii din sat. in fata asta arde focul Diavolului si daca n-o catati de cu vreme de mantuirea sufletului ei, o sa Kichopni. Cerul i-a daruit prea multa frumusete si acum cerul cere sa i-o dati indarat. Fiica voastra sa fie mireasa lui Hristos, sa imbrace haina calugareasca, care singura o va apara de suferintele pamantesti si de chinurile iadului.
Parintii mersera plangand acasa, se sfatuira multa vreme ce sa faca, in sfarsit, hotarara sa trimita pe Ana Maria intr-un institut de calugarite la Gratz. Preotul satului lua asupra-si sfanta misiune sa duca pe Ana Maria in Gratz, si in decursul calatoriei vorbi necontenit la sufletul tinerei fete.
Casele cele mari, oamenii cu haine ciudate si femeile ce raspandeau razele frumusetii insa stricara imaginatia Anei Mariei. Tacea cu incapatinare ori de cate ori preotul ii punea vreo intrebare. inaintea unei carciume unde pe use scria: "Vin nou" - popa, caruia i se facuse cald, dupa mai multa zbuciumare sufleteasca, se opri si vorbi astfel Anei Maria:
- Eu acuma intru aci, dar tu n-ai voie sa vii cu mine. Stai aici in colt, zi sase Tatal nostru, si pana vei zice al saselea, eu voi fi din nou langa tine.
Ana Maria isi impreuna mainile, se uita cu evlavie la cer, si preotul se departa linistit. Cand se intoarse, Ana Maria - nicairi. Preotul era cat p-aci sa-si piarza mintile, alerga ca un smintit pe ulite, intreband de la toti oamenii nu cumva au vazut trecand pe undeva o fetita de la tara in haina roza. Degeaba fura toate, Ana Maria nu se gasi. Preotul se opri in coltul stradei unde lasase pe Ana Maria, zise sase Tatal nostru, apoi isi zise asa: "A luat-o Diavolul."
si pleca trist acasa.
Cand fu de 15 ani, Ana Maria Rosenmond era balerina la Burgtheaterul din Viena. Un arhiduce o lua la ochi, si de-atunci din randul cel din urma al baletului asa zicand, zi de zi facea cate un pas inainte catre rivalda. Se si vorbea ca pe cea mai celebra balerina din vremile acelea, care dupa arhiduce era "o vaza aulica", sa o inlocuiasca cu dansa. Arhiducele insa deodata gandi altceva si fugi cu Ana Maria in Venetia. spionii imparatului stiricira in care palazzo se ascunde arhiducele. Pe arhiduce il chemara acasa in Viena, imparatul il certa si-l puse in carantina mai multe luni. Ana Maria primi 200 de taleri de la un omulet ciudat, misterios si apoi o izgonira pentru totdeauna de pe teritoriul Austriei.
Trebui sa paraseasca minunata Venetie, orasul visurilor, care pe atunci apartinea Austriei. Dar un director italian care tocmai vroia sa mearga cu compania sa in Paris, auzise de la republicani unde se ascunde Ana Maria, o cerceta si-i oferi un contract splendid.
Ana Maria ajunse in Paris si intr-un an de zile deveni una dintre cele mai celebre balerine ale Operei italiene. Asta-i fuse epoca de aur. Ziarele scriau coloane intregi despre jocul ei, muzicanti ii dedicau ei compozitiile lor, poeti o admirau si o iubeau de departe, iar printii ii faceau curte de aproape. Vestea idilei venetiane ajunse si in Paris si facu sa creasca si mai mult nimbul balerinei.
Dar gloria atunci ii ajunse la zenit cand un tanar si renumit poet francez bau otrava in supararea-i amoroasa pentru ca Ana Maria ii trimise inapoi versurile de dragoste insotite de-un compliment italienesc de surugiu. Ana Maria aici fusese curat nevinovata. Ea nu-si aducea aminte decat ca intre multe mii de oameni i-au prezintat un barbat foarte blond, aproape alb de blond, caruia ceilalti ii ziceau Rene si care toata seara nu-si lua ochii de la dansa. Versurile, ca semnul unei obraznicii vadite, i le-a trimis indarat.
Poetul nu muri de otrava, dar isi pierdu lumina ochilor.
Pe-atunci oamenii erau inca impresionabili fata de istoriile sentimentale, si vestea povestii sentimentale dintre poet si Ana Maria se razleti in toata lumea. Batranul preot asa auzi intai de vestea mieluselului pierdut.
- Opera diavolului, zise trist, sa-i asteptam sfarsitul...
Peste un an nimeni nu mai stia nimic de Ana Maria. intr-o seara disparu misterios de-aci si nici nu mai iesi la iveala. indragostitii ei scormonira pentru dansa intreg orasul, degeaba! intr-un an toata lumea o uita... chiar si numele.
Ana Maria in timpul acesta zacea intr-un mormant mare si trist, a carei invelitoare era de aba proasta si de unde nu putea vedea nici cerul, caci fereastra era la spatele ei si ea nu se putea misca. Calugarite forfoteau in jurul ei si ea in visurile-i de aiurire credea ca batranul popa totusi a dat peste ea undeva si acuma vrea s-o faca cu de-a sila mireasa lui Christos. O boala lunga, chinuitoare o tintuise in pat, si-n vremea asta nu se gandea la altceva decat la satul ei si la popa batran.
"Daca ma vindec. isi zicea deseori, ma fac calugarita. Bine-mi spunea batranul popa."
Trecu un an de cand Ana Maria ajunse in spital, si-n vremea asta toata frumusetea i se ofilise, pe care nu demult printii i-o asediau, pictorii o eternizau, compozitorii o puneau pe note si poetii o cantau.
- Esti vindecata, fiica mea, zise intr-o zi doctorul. De-acuma te poti duce de-aici, ba chiar trebuie sa pleci.
Ana Maria cei dintai pasi ii facu spre oglinda si-ntr-o clipa vazu ce stricaciuni a facut intr-insa un an de zile. Multa vreme zacu lesinata in odaie, in vechea ei odaie unde cununi de lauri, benzi colorate, daruri ramasera cu amintirea ultima a gloriei trecute. Cand isi veni in fire, prinse a mangaia ca o nebuna lucrurile cari ii erau dragi si-n sfarsit se opri dinaintea portretului copilului ei, care era incadrat cu val negru de doliu.
Ana Maria intelese brusc si aceasta:
- A murit, a murit fara sa-i fi putut saruta gurita...
si ce chin este pe lume s-a zvarcolit in sufletul ei. Toate suferintele iadului ii trecura prin vine ca un oleu infierbantat.
Dac-ar fi vazut toate astea batranul preot...
Aici s-ar cuveni sa inchei povestirea. in lumea cea veche si frumoasa a povestilor, aici as fi pus jos condeiul, pentru ca am scos frumos la iveala "morala".
Dar eu n-as avea hodina daca as tacea cele ce i s-a mai intamplat cu Ana Maria. Documente reci ne spun scurgerea vietei ei mai departe si tot asa de rece vreu s-o spun si eu.
Ana Maria pierduse tot ce putea pierde si nu-i ramase decat un medalion in care era pictata cu email chipul Sfintei Maria si pe care inca batranul preot i-l atarnase la gat. Medalionul acesta il cauta in toate partile, dar nu-l gasea nicairi, caci in decursul anilor s-a irosit. Cand vazu Ana Maria ca-si pierduse si aceasta ultima nadejde, ingenunche pe pamantul rece si grai astfel:
- Sfanta Maica Precista, si tu m-ai parasit!... Acu trebuie sa mor!
si vru sa moara, dar un glas, parc-ar fi fasiit de pe buze de femeie, ii sopti:
- Cauta!
si Ana Maria incepu din nou sa caute, scormoni prin toate sertarele, prin toate crapaturile odaii, examina totul cu de-amanuntul, si douazeci si patru de ore cauta nemancata, nebeuta, parca canonindu-se, medalionul, ultima nadejde. Chipul Sfintei Maria nu-l mai gasi. in schimb, dadu peste o scrisoare al carui scris nu-l cunostea si o desfacu curioasa, caci inca nu era nici desfacuta.
in scrisoare poetul care vruse sa-si faca seama cu otrava din pricina ei isi lua adio de la dansa si de la viata.
"Daca as fi desfacut atunci scrisoarea asta, se gandea in sine Ana Maria, nenorocitul baiat nu s-ar fi otravit si n-ar fi orbit din cauza asta."
Apoi deodata-i veni in minte intrebarea: "Oare mai traieste? Ce face? in visurile lui neluminate ma vede tot asa de frumoasa ca de mult? Ochiul lui n-o sa creeaza nici daca petele mele de varsat..."
Nu se linisti pana ce nu gasi pe poet, care cu orbia si pesimismul lui se retrase la tara. intr-un an il uitasera si pe dansul, dar Ana Maria il gasi si-i vorbi astfel:
- Eu sunt Ana Maria. iti mai aduci aminte? Poetul credea ca-i face cineva vreo gluma crancena, dar vecea era vocea cea veche, pentru care se topea si pe care n-o mai putea uita.
Mangaie mainile si obrajii fetei si-i zise:
- Te duci de la mine?
Ana Maria ii spuse fericita:
- Nu, raman aici pentru totdeauna... caci aici am gasit din nou tot ceea ce pierdusem. Slava tie, Maica Precista!
Ana Maria
Aceasta pagina a fost accesata de 2182 ori.
