Radu Beligan - Liviu Rebreanu
de Liviu Rebreanu
L-am vazut pentru intaia oara pe Liviu Rebreanu in 1942, in biroul lui de la Teatrul National. Neobositor cautator de talente proaspete, maestrul auzise de unt anar actor care se remarcase pe scenele particulare si il invitase sa-l cunoasca.
Intrand in cabinetul sau, picioarele mi s-au taiat de emotie. Un barbat inalt, viguros, cu parul argintiu si o mesa rebela pe frunte, cu un profil de efigie romana, s-a ridicat imediat de pe scaun cu o surprinzatoare agilitate, mi-a intins mana si apoi s-a asezat cu nonsalanta pe margineea biroului. Intrevederea a fost scurta. Mutle personalitati literar-artistice asteptau in anticamera. Eram fascinat de ochii lui de un albastru glacial, care m-au invaluit insa cu bunavointa.
Intrarea mea in Teatrul National avea sa se produca mai tarziu. Oricum, in acele momente, nicio Casandra n-ar fi putut prezice ca peste douazeci si sapte de ani destinul avea sa ma aseze pe scaunul acela.
Legaturile lui Liviu Rebreanu cu teatrul au fost timpurii si multiple. Intr-o confesiune facuta unui gazetar al epocii, el marturisea ca teatrul a fost si a ramas marea lui pasiune. "Am scris teatru inca de la optsprezece ani. Aproape c-am expuizat toate temele. Am scris imens"
Intr-adevar, incepand din clasa a VIII-a de liceu a asternut pe hartie peste o suta de piese, care n-au fost niciodata publicate si ale caror manuscrise s-au pierdut.
Inca in 1911, Emil Garleanu il numeste secretar literar al Teatrului National din Craiova.
De-a lungul anilor a fost apoi, rand pe rand, autor dramatic, traducator (in arhiva Teatrului National din Bucuresti se pastreaza cu evlavie manuscrisul unei traudceri, cu o caligrafie uimitoare), cronicar teatral, membru al Comitetului de lectura al Teatrului National si - in doua randuri - director al Teatrului National din Bucuresti si directr general al teatrelor.
Daca romanele sunt cea mai inalta forma de relief a operei lui Liviu Rebreanu, teatrul constituie in viata lui o preocupare statornica si care i-a absorbit o buna parte a zilelor. Interesul pentru scena e adeverit astazi, in primul rand, de piesele lui: Cadrilul, Plicul, Apostolii. Ele intregesc geniul unui scriitor care a stiut, in oricare din paginile sale, sa treaca dincolo de pragul convenit al adevarurilor si sa deschida o pespectiva revelatoare asupra imprejurarilor care trec si a oamenilor care raman.
Sunt comedii in buna traditie a literaturii noastre, sunt comedii care infrunta timpul - cum o dovedesc succesele reluarilor recente - desi autorul lor le considera disractii ale spiritului, divertismente scrise intr-o luna de recreatie, intre doua romane grele. Dar nu numai creatia dramaturgului reprezinta o marturie a atractiei pentru teatru, ci si activitatea sa de cronicar dramatic. Numeroasee articole si foiletoane, care definesc un spirit iubitor de claritate si masura, un condei de sensibilitate supravegheata si de inteligenta riguroasa, atesta ca scriitorul a urmarit piesele si spectacolele timpului, socotindu-le expresivul lor vocabular.
"Cand am ajuns la conceptia integrala a ideii de arta am devenit foarte pretentios. Mi-aduc aminte, faceam cronica teatrala imediat dupa ce venisem din Ardeal, si stiam pe dinafara Scrisoarea pierduta. Daca la vreo reprezentatie vreun actor sarea un cuvant sau il inlocuia cu altul, nu-l iertam. A doua zi, scriam despre asta o coloana la gazeta. Nu-l puteam ierta: opera de arta este definitiva si orice vorba, orice virgula are sensul ei" noteaza Rebreanu,
Cand ma gandesc ca astazi regizori si actori masacreaza cu dezinvoltura textele lui Caragiale si sunt nu numai iertati, dar si laudati de criticii contemporani, ma apuca, vorba lui Toparceanu, o tristete iremediabila.
O alta dovada a faptului ca Liviu Rebreanu a manifestat o chemare durabila spre teatru sunt talmacirile din Cehov, Molnar si alti dramaturgi de faima universala.
Insa tot autorul de teatru cat si criticul de teatru sau traducatorul de teatru au aratat mai degraba in Rebreanu un pasionat patimas al vietii artistice, ori un spirit sedus de magia scenei, un om care privea cu ochi deschisi ceea ce pentru altii era mai cu seama mister, vraja, miraculoasa tensiune.
Vreau sa spun ca Liviu Rebreanu a socotit teatrul, in primul rand o forma de comunicare privilegiata cu publicul, un mijloc de a se insera in actual, in imediat, si un post de observatie a societatii.
Asa se explica si prezenta sa in fruntea Nationalului, unde a insumat o seama de infaptuiri, a demonstrat admirabile resurse de daruire si, desi confruntat cu teribile adversitati si rezistente, a impus prin credinta in valoare si devotament fata de exponentii ei.
Vreau sa spun ca Liviu Rebreanu a cautat in teatru un contact cu viata, deloc ispitit de iluziile care ii insufletesc pe multi dintre cei ce alearga dupa un vis pe scandurile lui,
Poate ca in zorii curiozitatii lui Liviu Rebreanu pentru scena s-au amestecat si unele amagiri. Dar foarte curand el a masurat exact satisfactiile, primejdiile si foloasele teatrului.
Un scriitor lucid, care cerceteaza cu ochi scrutatori minunile de fiecare seara ale spectacolului, crede in forta probata a adevarului artistic, stie truda si nelinistea din care el se aduna, afla mereu altele despre conspiratia mediocritatilor, dinlauntrul si din afara teatrului, nu e indiferent fata de raspunsurile, puterea si tristetile implicate de indatorirea de animator, puterea si tristetile implicate de indatorirea de animator, asadar un scriitor lucid urmareste toata aceatsa lume de inerese, caractere, merite, patimi, imposturi, realizari - ca o excelenta sursa de inspiratie si cunoastere a realitatii.
La incheietura faptelor, el descopera sensuri cuprinzatoare si care sunt un element de reazem in procesul de intelegere a contemporaneitatii.
Iata de ce cred ca raporturile lui Liviu Rebreanu cu teatrul depasesc opera propriu-zisa a dramaturgului si actiunile animatorului, inscriindu-se in veniturile intregii creatii, care incanta prin forta cu care descanta aparentele.
L-am vazut pentru a doua si ultima oara pe Liviu Rebreanu in vara lui 1944. Impreuna cu Sica Alexandrescu, i-am facut o vizita la Valea Mare. Era acelasi barbat impunator, cu privirea rece si circumspecta, dar care nu-si ascundea uneori clocotul interior.
M-a izbit atunci alt aspect al firii lui. Grija absorbitoare, insistenta pentru treburile gospodaresti. Nu i-o stiam, nu i-o banuiam.
Plimbandu-ne prin vie si oprindu-se din cand in cand sa smulga cate o buruiana, Liviu Rebreanu si-a exprimat regretul ca in dramaturgia noastra lipseste o mare piesa din lumea taranilor. Ne-a spus ca-l bate gandul s-o incerce el. Ne-a spus chiar si tema: conflictul dintre parinti si copii, urmarit de-a lungul mai multor generatii.
Voia o piesa zguduitoare, o drama care sa ramana multa vreme in constiinta spectatorilor.
Tot atunci, intr-un moment cand teatrul trecea prin grele incercari, Rebreanu ne-a marturisit credinta sa in viitorul teatrului. Pe care il vedea intemeiat pe impactul direct a cuvantului si pe impresia nemijlocita a prezentei.
Pastrez si azi in memorie amintirea acelui glas sobru, stapan pe sine, respirand calm si chibzuinta.
Peste cateva luni de la aceasta ultima intalnire, glasul acela avea sa se adauge celor ce reprezinta cultura romaneasca in fata eternitatii.
(Radu Beligan - Intre acte, op. cit., p. 36-29)
Radu Beligan - Liviu Rebreanu
Aceasta pagina a fost accesata de 1522 ori.
